Corneliu Nicolae VAIDA
Motto: O revoluţie e întotdeauna începută de naivi, continuată de intriganți şi exploatată de escroci.
31 de ani… aniversăm sau comemorăm? În Timișoara, prețul libertății l-am plătit cu sângele a 111 martiri și al mai multor zeci de răniți.
Cei 31 de ani scurși de la Revoluție nu mi-au șters amintirea acelor vremuri. Cele ce le veți citi în următoarele minute sunt relatările unuia care în acele zile a avut ocazia să fie unul dintre cei mai informați civili implicați în acele evenimente din Timișoara.
Ca urmare a unei conjuncturi întâmplătoare, am fost singurul civil care a avut acces în Biroul „Operații” al Comandamentului de Garnizoană din Timișoara, după zilele declarării Timișoarei ca primul oraș liber de comunism. Am fost de față la transmisiile și manipulările din Biroul Comandantului de Garnizoană, am putut vedea „jurnalul de luptă” de atunci, dar și bătălia care s-a dat pentru putere între mai multe grupări din Armată și Securitate.
Am asistat la naivitățile organizatorice ale Comitetului de Conducere al FDR (apoi FSN) din Operă. Am devenit primul purtător de cuvânt al Armatei și al Revoluționarilor din Operă, pentru a informa oficial jurnaliștii străini care începeau să ia Timișoara cu asalt.
În zilele revoltelor de pe străzile din Timișoara, eram un tânăr și neliniștit lăcătuș-mecanic la Întreprinderea de Autoturisme (fosta Tehnometal), așa că, încă de la primele manifestări, nu am rezistat să stau deoparte. Se pare că nici azi nu m-am vindecat…
Mama era credincioasă practicantă Reformată, enoriașă a bisericii unde slujea pastorul László Tőkés. Îi ducea zilnic pastorului mâncare și lemne, așa că eram la curent cu ce se întâmpla atât în biserică cât și în jurul ei, ba chiar și în familia pastorului. În seara de 16 decembrie m-a sunat mama să-mi spună ca nu cumva să vin pe la ea — ea locuind la 300 de metri de Biserica Reformată — pentru că „e scandal mare”. Bineînțeles că nu mi-am ascultat mama, iar pe drumul spre Piața Maria am și fost săltat de o duba a miliției, unde aveam să fiu coleg de drum un individ în stare de ebrietate. Am scăpat de a fi dus în arest, pentru că un milițian, care a oprit duba în zona Mărăști, mi-a fost coleg de liceu. M-a coborât din dubă și mi-a spus doar atât „Fugi acasă!”.
A doua zi eram însă din nou în stradă.
Duminică 17 decembrie, după prânz, am fost prezent în apropierea
Podului Decebal, la intersecția străzilor Pestalozzi cu bulevardul Pârvan
unde, împreună cu prietenul meu Tiberiu Budău, am atacat cu
sticle goale TAB-urile care încercau să împrăștie grupul
de protestatari din care făceam parte.
Unul dintre TAB-uri a urmărit grupul nostru de manifestanți și a
călcat mortal o femeie aflata la doi metri în spatele meu. aceasta
fiind considerată prima victima a Revoluției. Se numea Rozalia Popescu,
aveam să aflu mai târziu. Eu era cât pe ce să fiu a doua…, dar
am fost mai sprinten și m-am aruncat în jos pe
taluzul Begăi, la baza podului mic de peste Bega, ce lega
intersecția cu Parcul Pionierilor.
În 20 decembrie,
după prânz, am mers cu coloana de
manifestanți entuziasmați de pactizarea armatei cu noi, la
Județeana de partid. Aveam la mine un spray cu vopsea roșie pentru
detectat fisuri in suprafețe metalice prelucrate prin rectificare —
spray-urile grafitti nefiind încă inventate — cu care scrisesem
în nopțile de 18 si 19 Decembrie lozinci anticomuniste pe peretele
Grădinii Botanice și pe fațadele blocurilor de pe Calea
Torontalului, păzit cu grija de regretatul meu prieten, artistul
liric Marius Iuliu Mare.
La județeana de partid am asistat la intrarea delegației reprezentanților strîzii
pentru a negocia cu prim-ministrul Dăscălescu și aparatul pcr din clădire.
Împreună cu câțiva colegi de la I.A.T ne întrebam „Totuși, securiștii pe unde
sunt?… ca e imposibil sa nu mișune printre noi!” În consecință ne-am
apucat să studiem cu atenție persoanele din jurul nostru, când, hopa!
privirea mi-a fost atrasă de un tip îmbrăcat cu un hanorac kaki cu gluga… pe
dinăuntru și cu privirea piezișă. „Ce mai faci, prietene?” i-am spus
bătându-l amical pe spate și am tresărit simțind conturul unui… pistol! „Puneți
mâna pe el, e înarmat!”, am strigat eu și colegii mei împreună cu
alții din jur l-au imobilizat. Era cât pe aci să-l linșeze, dar am reușit să-l
predăm celor din interior, respectiv unui milițian și unui revoluționar
ce păzeau intrarea. Am început să dăm ture în jurul clădirii și la un
moment dat am observat ca tipul reținut de noi iese pe geamul de la parter, din
spatele județenei de partid, și o ia la fuga spre Bastion. Am încercat să-l
ajungem, dar n-am reușit…
La un moment dat, revoluționarii aflați în interior nu mai ieșiseră de mult timp să ne comunice cele ce negociau cu Dăscălescu. Mulțimea murmura și începea să se disperseze ușor. Veniseră unii care ne îndemnau să mergem la în Piața Operei și să ocupăm Opera. Am considerat că trebuie făcut ceva care să impulsioneze mulțimea să-i țin pe loc, să nu-i părăsim pe cei dinăuntrul clădirii, fiindcă atunci riscam să-i lăsam în mâinile miliției și securiștilor care precis erau înăuntru și ei.
M-am gândit să scriu cu spray-ul o lozinca pe peretele județenei de partid. Zis și făcut! Am ajuns în fața zidului clădirii și m-au ridicat două persoane, iar pentru moment m-a cuprins teama, realizând cât de expus eram. Știam că nu mai pot da înapoi și am decis să scriu ceva cât mai… echidistant, așa că am scris „Poporul a învins!”. Au urmat urale puternice, oamenii mi-au luat spray-ul din mână și în zece minute întreg frontispiciul județenei de partid era scris cu lozinci anti-ceaușiste și anticomuniste.
În seara zilei de 22 decembrie mi-am vizitat mama, care locuia pe bulevardul 6 Martie, unde am găsit în apartament un vecin. Era vorba de Gheorghe Toader, un căpitan în rezervă (?) la Securitate și care se refugiase la mama, de frica să nu fie asasinat, cum spunea el ca s-a mai încercat în cursul zilei. Urmărind programul „Revoluției în direct”, de la TVR, am observat la un moment dat o persoana care ținea în mână un obiect care semăna cu o tastatură de comandă și spunea că a găsit aparatul în subsolul televiziunii. Văzând tastatura, vecinul a scos o exclamație de teama: „Vor sări toți în aer acolo! TVR e „obiectiv strategic” și poate fi aruncat în aer, tastând un cod pe așa un detonator!” A spus ca a lucrat la așa ceva în București, într-o întreprindere specială a Securității. La insistențele mele, a acceptat până la urmă, să scrie o declarație anonimă, pe care am dus-o personal la Comandamentul de Garnizoana, promițându-i că nu-l voi deconspira.
Ajuns la Comandamentul Garnizoanei Timișoara din Piața Libertății, i-am arătat scrisoarea colonelului Mancu — care era întâmplător la poarta și care m-a condus la colonelul Zeca — comandantul Garnizoanei. Acesta, după ce a citit declarația adusă de mine, a pus mâna pe un telefon și a sunat imediat la București, la o structură a armatei, căreia i-a relatat conținutul declarației, după care mi-a cerut să dezvălui identitatea semnatarului, argumentând că acesta mai cunoaște informații vitale, care ar ajuta la evitarea de noi victime.
Inițial
am refuzat, la care colonelul Mancu și-a dat cuvântul de ofițer
că dacă Gheorghe Toader se va demonstra de bună credință, nu va păți
nimic.
Neavând ce face, în acest caz am acceptat să-i dau numele și a trebuit
să merg cu o patrulă într-un ARO și să îl preiau pe securist din
casa mamei. Rezultatul? Înspre dimineață am văzut la televizorul din biroul
comandantului cum a venit în fața camerelor de luat vederi un ofițer și a
declarat că explozibilul cu care era minată televiziunea a fost
dezamorsat!
A doua zi dimineața, la unul din drumurile făcute la garnizoana din Piața Libertății, am asistat la sosirea unui grup de jurnaliști străini. Pentru că în armată nu se prea cunoșteau limbi străine — în afară de rusă — era nevoie de cineva care să înlesnească comunicarea între ziariști și șefii armatei. Știind sa vorbesc patru limbi străine, m-am oferit sa fac pe translatorul. Astfel, câteva ore mai târziu am fost acceptat de comandant ca purtător de cuvânt. La sugestia ziariștilor, am organizat în fiecare seara câte o conferință de presa, la braseria hotelului Continental.
Pentru că în dimineața de 23 Decembrie s-a tras asupra mea pe strada Brediceanu, de pe acoperișul cladirii IELIF, i-am solicitat colonelului Zeca o armă și să mă repartizeze pe lângă o grupa de militari cercetași, pentru a depista și anihila trăgătorii care creau victime și diversiune. Cam cu asta m-am ocupat nopțile, până în noaptea de Revelion, când am ajuns în sfârșit acasă, la soție . Peste o oră dormeam cu capul pe masa plină cu bunătățile gătite de ea…
Am fost și „Purtătorul de cuvânt” al revoluționarilor care au avut sediul în clădirea Operei, știrile lor oficiale fiind trimise tot prin intermediul meu către jurnaliștii străini. Mergeam zilnic de două ori în Operă ca să aflu noutăți sau să transmit corespondența între Comandamentul Garnizoanei și conducătorii Revoluției.
Prima conferință de presa, la care au participat ziariști și televiziuni din toată lumea, am ținut-o în seara zilei de 23 decembrie, dar întâlnirea a fost încheiata de ziariști pe burta, pentru că de afară s-a deschis focul asupra Continentalului. În zilele următoare, până în 31 decembrie, am însoțit reprezentanții presei străine în punctele fierbinți ale orașului, iar noaptea participam la acțiuni de scotocire și anihilare a trăgătorilor împreună cu cercetașii comandați de maiorul Bănescu.
Am făcut parte din grupa de militari și civili care l-au arestat în seara de Crăciun pe directorul GIGCL Septimiu Tașcău. De la geamul biroului acestuia s-au tras focuri de armă, inclusiv asupra mea.
Ca urmare a acțiunii de capturare, asupra lui Tașcău a fost găsită o carabină cu lunetă, iar țeava era încă caldă, cu urme de funingine și miros specific tragerii. Am văzut arestat și un cetățean arab, în combinezon negru, ca de tanchist, care la întrebarea mea „de ce trage în noi”, m-a lovit cu piciorul chiar dacă avea mâinile încătușate. Ambii reținuți au dispărut din arestul garnizoanei în 48 de ore…
Printre numele importante ale presei internaționale care au sosit la Timișoara s-a aflat Rod Nordland, de la „Newsweek” — șeful biroului pe Europa de Est, sau Ettore Mo, de la „Corierre della Sera”.
Rod Nordland m-a rugat să îl duc prin oraș, la diferite obiective importante. Cu el am fost și la casa lui Traian Sima, fostul șef al Securității Timiș, care reușise să fugă de acasă. S-a furat „oficial” en-gros din casa lui, s-au cărat genți cu bani (lei și valuta!), mâncare și băuturi străine, țigări și cafea, electronice audio/video…
Tot cu Rod Nordland am descoperit camera de la Continental unde era echipamentul de ascultare/translație al Securității. Am alergat după securistul care a venit să recupereze aparatura, dar acesta s-a încuiat într-o altă camera. După ce am spart ușa, nu mai era niciunde. A dispărut, deși eram la etajul patru.
Cu Ettore Mo, de la „Corierre della Sera”, am plecat, pe 2 ianuarie, la Mineu (în județul Salaj), pentru a face un interviu cu preotul László Tőkés. Am fost printre primii ziariști care i-au luat interviu. Încă era păzit de armată.
——————————————————————————————-
Martie 1990, biroul meu din clădirea prefecturii. Suna telefonul.
– Alo, domnu’ Corneliu Vaida?
– Da. Cu cine vorbesc?
– Nu contează… Vezi ca nu e bine ca te-ai trecut pe lista de martori pentru „Procesul Timișoara”!
– Nu mai spune!
– Eu, în locul tău, aș fi mai precaut! Vezi ca fi-tu tocmai a primit din partea ta o lada de portocale … S-ar putea sa fie vreuna care sa-i pice greu!
-…
Am trântit telefonul și am pornit la goană de la Prefectură până în Iosefin, acasă la bunicii fiului meu, în a căror grija era. Am intrat val-vârtej și i-am văzut pe bătrâni împreună cu fiul meu, cum se bucurau în bucătărie de lada cu portocale care trona pe masă.
Fără un cuvânt, am luat lada și am țâșnit pe ușă, am trecut strada și am aruncat lada în Bega, sub privirea stupefiata a câtorva trecători și a familiei care mă privea consternată din poartă.
– De ce mi-ai aruncat portocalele? m-a întrebat Paul cu lacrimi în ochi …
– Las’ ca-ți aduce tata altele deseară… Și voi nu mai acceptați nimic de la nimeni, adus în numele meu!, le-am spus răspicat bunicilor.
—————————————————————————–
Dacă e să îmi spun părerea acum la 31 de ani de la cele întâmplate la Revoluție, pot afirma: „S-au luptat câte două grupări din Securitate și Armată. Acum îi știm doar pe învingători… Ei sunt gașca cripto-comunistă din eșalonul 2.
Nu știu ce se întâmpla dacă televiziunea ar fi explodat pe 22 decembrie, ce s-ar fi întâmplat dacă se ducea la bun sfârșit planul de lichidare a revoluționarilor din Operă și care a fost oprit în ultima clipa, dacă armata din Timișoara nu întorcea armele, acțiune care a venit după ordinul Elenei Ceaușescu, care a dispus raderea orașului de pe fata pământului!”
Cele relatate mai sus sunt o descriere sintetica, chiar seacă a celor făcute și trăite de mine în acele zile, din dorința de a nu depăși doua pagini, care au devenit, de fapt, patru…
Sentimente?
Trăiri? Au fost multe și diferite: de la exaltarea trăită la aflarea vestii
că „s-a pornit”, teama trăită în duba miliției, ura, îndârjirea și
neputința trăită în fata armatei care a tras și a ucis, teama și apoi
nepăsarea entuziastă trăite cocoțat pe peretele județenei de partid,
tristețea aflării veștii ca un prieten mi-a fost ucis, fervoarea
entuziastă și curajul inconștient ce m-au deminat să plec în
scotocirea podurilor de case după teroriștii care împușcau civili nevinovați,
compasiunea față de răniții vizitați în spitale împreună cu reprezentanții
presei internaționale și mândria de a fi fost parte la iluzia victoriei, totul
culminând cu teama pentru viața copilului meu!
Da,
ziceam de mândria iluziei victoriei de atunci, mândrie care s-a transformat în
timp în dezamăgire, frustrare și reproș. Da, reproș, fiindcă eu îmi reproșez
că nu am terminat ce am început atunci!
Poate acum o va face altcineva… nu cu forța… mai tânăr, mai pregătit, mai
lucid, mai temeinic….
Trebuie să vă spun ca aceste rânduri nu au fost scrise ușor! Amintiri pe cale de estompare și sentimente contradictorii m-au năpădit pe măsură ce scriam. Nostalgie sau furie, zâmbet și lacrimi au trecut pe fața mea scriind… Un singur sentiment însă rămâne solid, sentimentul de mulțumire sufletească a faptului că la vremea respectivă, am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să lupt pentru libertatea poporului meu și democratizarea țării mele.
Am mai scris aceste rânduri cu tristețe, cu tristețea celui care, deși are o recunoaștere oficiala a faptelor sale, semnată de președintele tarii, a ajuns — laolaltă cu alți luptători pentru victoria Revoluției — desconsiderat de stat și de majoritatea semenilor.
Azi cuvântul „revoluționar” a căpătat sens peiorativ. Oricum, eu am fost, sunt și voi fi un luptător pentru libertate! Cu sau fără patalama…
17 Decembrie 2020