Cu Mihail Decean, despre Frontul Democrat Român

Fragment dintr-o carte de convorbiri cu Marcel Tolcea

Cum ai ajuns în Balconul Operei?

Mânat de o pornire interioară pe care nu mi-am putut-o reprima. Deşi eram conştient că urcând în acel balcon se putea întâmpla să nu mă mai întorc acasă niciodată, instinctul a fost mai puternic, m-a dominat starea în care mă aflam şi mi-am asumat acel risc, nu ştiu, totuşi, cât de conştient. L-am solicitat pe cumnatul meu, fratele soţiei, Ovidiu Bacinschi, să mă însoţească cu camera lui de luat vederi, să urcăm împreună în 21 decembrie 1989 la Operă, în balcon. Nu m-a însoţit de teamă să nu-i distrugă cineva acea cameră, cum spunea, însă a doua zi dimineaţa şi în cursul zilei de după urcarea mea la balcon (21 decembrie 1989), deci în 22 decembrie, el a riscat, totuşi, şi a filmat dintr-un alt balcon, al clădirii în care se afla şi se află şi azi sediul Rectoratului Universităţii Politehnica Timişoara. A filmat ceea ce se petrecea în Piaţa Operei, inclusiv una din intervenţiile mele la microfonul din balconul Operei, de dinaintea fugii ceauşeştilor. Ovidiu a fost însoţit de vărul lui, Eugen Bacinschi, şi de nepotul meu de frate, Cornel Decean, împreună cu care s-a deplasat şi în Cimitirele din Calea Lipovei, în după-masa acelei zile şi a doua zi, ca să filmeze şi ceea ce se întâmplase/întâmpla acolo cu deshumarea unor cadavre din gropi comune.

În acea zi de 21 decembrie 1989 am fost împreună cu Ovidiu, cu maşina mea, la Deta, pentru a o alimenta cu benzină şi, în drum spre Deta, ascultând Radio Bucureşti, am aflat şi ne-am bucurat, chiuind împreună, că Ceauşescu a fost huiduit la mitingul organizat de el în Bucureşti. Am înţeles că bucureştenii s-au alăturat timişorenilor pentru înlăturarea regimului comunist. Întors acasă, eram hotărât să urc la Balconul Operei, am scris un discurs anticeauşist, pe care i l-am citit şi nepotului Cornel Decean, şi pe care voiam să-l citesc manifestanţilor la microfonul de la balcon. Soţia, Alina, era de gardă la spital, iar Flaviu, fiul meu, se afla cu clasa de la şcoala lui în excursie, pe muntele Semenic. Nepotul Cornel şi fiica mea Eliana au venit împreună cu mine până în Piaţa Operei, au rămas acolo pentru a asista la ceea ce se întâmpla în piaţă şi în Balconul Operei, urmând să se întoarcă acasă împreună cu mine înainte de a se întuneca, iar eu am urcat la balcon, pe la poarta de intrare a actorilor, cu intenţia să citesc acel discurs anticeauşist. Aveam la mine legitimaţia de serviciu, pe care a trebuit s-o prezint lui Sorin Oprea — cu AKM-ul (arma numită automat Kalașnikov modernizat – modernizată de români la Uzina Mecanică din Cugir) la piept — care permitea accesul în operă unor persoane, altora nu, în calitate de şef al Gărzii Frontului Democratic Român (FDR), mie spunându-mi că pot urca la balcon fiindcă „este nevoie de jurişti”! Discursul meu a fost cenzurat de Lorin Fortuna şi  Ştefan Ivan. Acesta din urmă, după o consultare cu primul, m-a însoţit la microfonul instalat în Balconul Operei, pe care el îl ţinea în mână în timp ce eu citeam discursul, având grijă să depărteze de mine microfonul înainte de a citi ceea ce era foarte important scris în discurs, anume trei revendicări: 1. Demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a întregului CC al PCR. 2. Demisia prim-ministrului Constantin Dăscălescu şi a Guvernului. 3. Desfiinţarea Securităţii.

Când, în cursul serii/nopții de 21 Decembrie 1989, am introdus într-un proiect al Proclamaţiei FDR, aceste trei revendicări, proiectul fiindu-i prezentat şefului FDR, Lorin Fortuna, acesta le-a haşurat cu creionul pe hârtia pe care erau scrise, spunând răspicat să fie trimis proiectul pentru tipărire la Poligrafie cu excluderea celor trei puncte (revendicări), fiindcă, a spus el: „Noi nu avem nimic nici cu partidul, nici cu Securitatea, noi avem ce avem cu Ceauşescu!” Acest lucru l-am spus public de câte ori am avut prilejul, inclusiv în Comunicarea scrisă, pe care am susţinut-o în cadrul lucrărilor Simpozionului Internaţional „O enigmă care împlineşte şapte ani”, organizat la Timişoara, în 18-19 decembrie 1996, de Fundaţia Academia Civică, comunicare publicată de această Fundaţie în volumul cu acelaşi titlu, în colecţia „Biblioteca Sighet”, Bucureşti, 1997.

Dintre cei care au scris despre evenimentele de la Timişoara din Decembrie 1989 nimeni nu a cercetat această împrejurare istorică reală, importantă nu atât pentru faptul că eu sunt autorul introducerii celor trei puncte în Proiectul Proclamației FDR, putea fi oricine altcineva, spre pildă regretatul George Șerban, căruia nu i s-a permis să urce la balconul Operei cu mașina de scris avută asupra lui, ci este importantă (în accepțiunea mea) pentru că această inițiativă-revendicare revoluționară aparține Revoluției începute la Timișoara, în decembrie 1989. Totuși, o cercetare a făcut Alex Mihai Stoenescu, el însuşi spunând că, deşi nu este istoric, s-a „implicat în fenomenul de presă (1990-1991), în actul de guvernare (1977) şi în structurile superioare ale Armatei (1992-1998), dar mai ales ca scriitor” şi a înţeles să scrie Istoria loviturilor de stat în România, inclusiv Revoluţia din decembrie 1989 —  o tragedie românească din care reproduc un pasaj:

„Un grup ataşat partidelor de Opoziţie îi va acuza pe revoluţionarii Frontului Democrat (sic!) Român că nu au fost altceva decât nişte perestroikişti, că au înfiinţat un partid perestroikist şi că erau agenţi ai KGB-ului. Grupul radical, condus de Mihail Decean ar fi cerut introducerea în programul FDR  a trei puncte: 1. demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a întregului CC al PCR. 2. Demisia primului-ministru Constantin Dăscălescu şi a Guvernului. 3. Desfiinţarea Securităţii”. În faţa acestei cereri, Lorin Fortuna ar fi replicat: „Noi nu avem nimic cu partidul, nici cu Securitatea… noi avem ce avem cu Ceauşescu”. (pp. 707-708)

Am citit și eu câteva dintre cărțile sale însă, trebuie să recunosc, mi se pare că ele păcătuiesc printr-un exces de fantezie. Dar nu numai. Pentru mine, Alex Mihai Stoenescu e un personaj foarte puțin frecventabil. În fine, țin să spun asta fiindcă așa mi se pare corect și față de cititori…

Evident. Las la o parte aberaţia cu partidele de opoziţie, făcută de autorul istoric amator, partide care atunci în 21 decembrie 1989 nu existau în spectrul politic comunist, acesta având o singură culoare — a ciumei roșii, dar nu şi o altă afirmaţie a sa, cum că eu am condus un grup „radical”, fiindcă nu am fost în stare să mă conduc nici pe mine însumi afară din Operă. După ce am văzut şi simţit ce se întâmplă acolo, eram cuprins de teama de a fi împuşcat, cum, de altfel, am şi fost ameninţat cu kalaşnikovul îndreptat spre mine de acelaşi Sorin Oprea, brav păzitor înarmat al perestroikiştilor fortunişti, când am încercat să părăsesc foaierul balconului Operei şi să plec acasă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie.

Este o diversiune de tip securist această afirmaţie, enumerarea celor trei puncte cu presupunerea de a se fi cerut de „Grupul radical” să fie introduse „în programul FDR”, un astfel de grup fiind inexistent, eu însumi introducând cele trei puncte în proiectul Proclamaţiei FDR, scrise cu propria mână şi din proprie iniţiativă, nu din inițiativa unui grup condus de mine. Este adevărat că erau de față și au fost de acord cu introducerea celor trei puncte în acel proiect, Marina Rodica Giura și Aurel Ghile, asta neînsemnând, însă, că am format cu aceștia un grup radical într-un anumit scop, aceste două persoane fiind desemnate (dracu’ știe de cine!) să mă pună la încercare, neștiindu-se cum am apărut acolo, de cine am fost trimis și în ce scop (plus celelalte suspiciuni de tip securist)… Sunt sigur, însă, că aceste două persoane făceau parte fiecare din alt grup, dar parte a aceluiași grup mai mare, care s-a dezmembrat în mai multe grupuri controlate de un centru unic de tip perestriokist; Ghile Aurel a devenit un înfocat (dezaxat) membru al Partidului România Mare, iar Rodica Marina Giura o convinsă pesedistă, avansată ca ofițer superior în Poliție, apoi membră în Consiliul Județean Timiș (purtând noul nume — Radu, după ce s-a recăsătorit).

Dacă nu ar fi emanat o diversiune de acest tip, stimabilul Alex Mihai Stoenescu ar fi avut curiozitatea să stea de vorbă şi cu mine, înainte de a mă face conducător de „grup radical”. Nu a făcut-o pentru a urma și el ordinele primite, întocmai și la timp, având încredere totală în cadrele oficiale locale, între care foști milițieni și securiști, cu care a bârfit despre revoluţie, ăsteia,- bârfei, spunându-i, domnia sa, „cercetare fundamentală”. Explicaţia privind perestroika începută la Timişoara rezidă în conţinutul primului articol al Proclamaţiei  cu titlul A CĂZUT TIRANIA!,  a Frontului Democratic Român, condus de Lorin Fortuna, difuzată demonstranţilor din Piaţa Operei în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, înainte de fuga dictatorului N. Ceauşescu şi citită acestora, de mai multe ori, de la microfonul din Balconul Operei; cel puţin două lecturi ale ei i-au aparţinut lui Lorin Fortuna:

„1. Frontul Democratic Român este o organizaţie politică constituită la Timişoara pentru a realiza un dialog cu guvernul român, în scopul democratizării ţării. Frontul Democratic Român condiţionează începerea acestui dialog cu demisionarea tiranului Nicolae Ceauşescu.”

Acest prim articol arată evident că FDR s-a constituit ca un partid care şi-a asumat să construiască în România o Perestroika, după modelul sovietic, gorbaciovist. Interpretarea literală a acestui text este la îndemâna oricui are o minimă inteligenţă, înţelegându-se, fără niciun dubiu, că prim-ministrul C-tin Dăscălescu era acceptat cu guvernul său, pentru „a realiza” un dialog cu FDR „în scopul democratizării ţării”, fără Ceauşescu, bineînţeles. În acest mod erau păstrate structurile de putere comuniste, dar în frunte cu un alt comunist, tovarăşul Ion Iliescu, susţinut de Mihail Sergheievici Gorbaciov. Acest ultim lider sovietic, care la 23 decembrie 1989: „prezintă Congresului Deputaţilor Poporului o informare asupra situaţiei din România şi supune spre aprobare trimiterea unui mesaj: În acest moment de cotitură pentru soarta României, Congresul Deputaţilor Poporului al U.R.S.S. îşi afirmă sprijinul hotărât faţă de cauza dreaptă a poporului român! Îi asigurăm pe cetăţenii României de sentimentele tradiţionale de prietenie şi bună vecinătate şi reafirmăm dorinţa sinceră de colaborare strânsă în interesele socialismului şi păcii”.(Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României, o cronologie a evenimentelor, Decembrie 1989 —  Decembrie 1994, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 1995, p. 30).

Aceasta NU este singura dovadă care justifică afirmațiile mele. Alta, la fel de irefutabilă, este falsificarea acestei Proclamaţii a FDR, prin omiterea din cuprinsul primului  ei articol a celei de a doua fraze, în care FDR punea condiția demisiei lui Ceaușescu pentru a începe dialogul cu guvernul Dăscălescu ,,în scopul democratizării țării”, așadar este foarte clar că FDR avea în program democratizarea țării în colaborare cu guvernul comunist condus de Constantin Dăscălescu. Proclamaţia, astfel falsificată prin omisiune, dar având în conținutul ei și alte modificări și completări (am semnalat-o doar pe aceea care mi s-a părut mai importantă), a fost republicată sub girul aceluiaşi Front, în ianuarie 1990, în primul număr al ziarului „Victoria”, periodic al FDR (nu mai știu dacă nu a fost publicată și în ,,reînviatul” ziar comunist Luptătorul Bănățean – reînviat și dispărutși el în focul evoluției evenimentelor lui decembrie 1989).De atunci şi până în prezent, deşi am semnalat public acest fals, inclusiv pe internet, la adresa pe care, repet, am indicat-o mai sus, el a dăinuit o vreme afişat și în expoziţia din  sediul Asociaţiei Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989, Timişoara.  Apoi, Asociația „Fundaţia Naţională a Revoluţiei”, Timişoara ’89, —  condusă de Ștefan Ivan, girează şi ea acest fals prin omisiune (a se vedea: Fundaţia Naţională a Revoluţiei, Timişoara ’89, Timişoara —  primul oraş liber de dictatură, 15-22 decembrie 1989, coordonator Nicolae Toma, Editura Eubeea, Timişoara, 2015, p. 5).

Fac aici o digresiune, care cred că prezintă interes. Această Asociație revoluționară timișoreană condusă de Ștefan Ivani-a supraviețuit celei conduse de arh. Viorel Pompiliu Alămorean, care avea exact același nume, ele disputându-și întâietatea autenticității prin nesfârșite procese în justiție, ani la rând. Cât a trăit Pompiliu Viorel Alămorean, acesta le-a cerut tuturor membrilor unicei Fundații inițiale, cum spunea, pe care o conducea în calitate de președinte, declarații olografe privind colaborarea lor cu Securitatea. Pe cei care nu i-au dat o astfel de declarație i-a exclus din rândul membrilor, aceștia, la rândul lor excluzându-l din Fundație(aceea pe care ei o considerau unică)peAlămorean. În cele din urmă, după decesul celor doi președinți incompatibili, lucrurile au intrat în normal prin încetarea tuturor disputelor, sub președinția unică a dlui ing. Bercia Valer.

Eu nu eram membru, ci simpatizant al Fundației conduse de Alămorean, acesta solicitându-mă aproape regulat, nu numai pe mine, ci și pe dl avocat Haica Teofil, să-i dau/dăm sfaturi juridice în procesele ce le avea pe rol cu așa-zisa „cealaltă falsă fundație”, sfaturi pe care le accepta numai în măsura judecății lui cu idei juridice fixe de nezdruncinat, deși rău intenționat nu părea a fi. Și mie mi-a cerut o astfel de declarație olografă că nu am colaborat cu Securitatea, deși nu eram, cum spuneam, decât simpatizant al Fundației al cărei președinte era el, pe care i-am dat-o, totuși, surâzându-i ironic.

L-am cunoscut bine pe răposatul Pompiliu Alămorean imediat după 1990, prin intermediul col. Nicolae Opriș, cu care, de prin 1986, jucam tenis de câmp la Electrica. Jucam la dublu cu Dieter Cristian, cunoscut handbalist al Timișoarei, și cu colonelul Nicolae Predonescu, șeful Garnizoanei. Alămorean era ciudat și bănuitor, însă nimic din ceea ce făcea și spunea nu trăda vreo șmecherie sau răutate gratuită.

Da, era bănuitor, ca dovadă că nu i-a fost suficientă această declarație olografă a mea și, în secret (față de mine), a cerut în numele Fundației, prin adresă scrisă Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS), să-i comunice, tot în scris, dacă am fost sau nu colaborator al Securității, deci nu avea încredere în mine, știind că nici eu nu prea aveam încredere în el. Am aflat tot de la Alămorean că el a avut inițiativa aceasta când mi-a arătat răspunsul ce i-a parvenit în scris de la CNSAS, în care se arăta că nu am colaborat cu Securitatea în niciun mod. Am avut o relație mai complexă cu arhitectul Alămorean, alias Pompi, și cu inginerul dr. Nicolae Ioan Lăzărescu, ei fiind foști colegi de serviciu, inclusiv cu Claudiu Iordache, și prieteni până la un moment dat. Nu greșesc spunând că și eu le-am fost prieten în anumite limite, ca și ei, de altfel, cu acesta din urmă (zis Rici) păstrând bunele noastre relații prietenești până azi. Este potrivit (nepotrivit?) să spun că lui Pompi îi plăcea și stăruia să fie prezentat necunoscuților ca fiind „primul primar ales al Timișoarei libere” (după decembrie 1989), ceea ce este un adevăr (deși alegerea nu a fost făcută ca într-un tur de scrutin democratic obișnuit, ci de reprezentanții desemnați de conducerile feseniste ale întreprinderilor și instituțiior timișorene), marcat și pe lista cu primarii Timișoarei, afișată permanent la loc de cinste pe peretele unui coridor al clădirii în care are sediul Primăria Municipiului Timișoara.

La aniversarea a treizeci de ani de la declanșarea la Timișoara a Revoluției Române din Decembrie 1989, Asociația „Fundația Națională a Revoluției din Decembrie 1989”, Timișoara, în două lucrări (cărți) apărute sub egida sa, a publicat, pentru prima dată și din inițiativă proprie, mărturiile mele ca participant la Revoluție, publicate inițial de ziarul „Timișoara” în decembrie 1991.

Încheind, arăt în continuare că în acelaşi prim număr al aceluiaşi ziar perestriokist, VICTORIA, care  a avut o viaţă foarte scurtă (din câte știu eu, au apărut în ianuarie 1990 doar două numere, dacă nu unul singur), a fost publicat şi actul de deces al perestroikistului partid FDR, partid căruia i s-a planificat o viaţă de doar trei zile,acest act fiind o altă dovadă de netăgăduit, clar ca lumina zilei, că se construia perestroika iliesciană de la bun început, nu numai în tot restul ţării, ci şi în orașul declanșării revoluției – Timişoara, act de deces pe care îl citez:        

„DECLARAŢIE

a Comitetului Frontului Democratic Român din Timişoara

Având în vedere constituirea, în capitală, a Frontului Salvării Naţionale şi necesitatea coordonării unitare a luptei de eliberare a României, Comitetul Frontului Democratic Român din Timişoara, hotărăşte:

1. Afilierea Frontului Democratic Român la Programul Frontului Salvării Naţionale.

2.  Integrarea Frontului Democratic Român în cadrul Frontului Salvării Naţionale.

3. Includerea Comitetului din Timişoara al Frontului Democratic Român în Comitetul Naţional al Frontului Salvării Naţionale.

                                                                                                22 decembrie, 1989”

Îți propun să ne oprim o  clipă din invocarea documentelor și să te întreb dacă nu cumva acest lucru nu dovedește exact contrariul a ceea ce susții, adică faptul că nu a existat un complot. De ce era nevoie să fie creat un partid de trei zile?

De ce? Pentru că a existat un complot și așa au hotărât complotiștii —hoții/tâlharii/criminalii revoluției, autorii de crime împotriva umanității, adică grupul securist-kaghebist condus de Ion Iliescu —, FDR fiind anexa avangardistă a FSN. Drept dovadă stau afirmațiile lui Lorin Fortuna în discuția cu Radu Bălan, reproduse mai jos în citate din înregistrările audio-video făcute în după amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Potrivit acestora, Fortuna trebuie să meargă acolo unde s-a format un guvern cu Ion Iliescu și Corneliu Mănescu, fiind necesar ca FDR să fuzioneze cu organizația acestora fiindcă FDR nu are experiență. În acest context este o temă istorică importantă de cercetare împrejurarea privind prezența lui Ion Iliescu în Timișoara, respectiv unde/de cine a fost găzduit în 18-19 decembrie 1989, dacă s-a întâlnit în secret cu Radu Bălan, Claudiu Iordache și cu Lorin Fortuna și ce au pus la cale. În acest context prezența la București a lui Lorin Fortuna, în noaptea de 22/23 decembrie 1989, după ce l-a prezentat celor peste o sută de mii de demonstranți revoluționari timișoreni pe Radu Bălan ca lider al FDR, dată la care FDR a fost afiliat, integrat, inclus în FSN-ul condus de Ion Iliescu, nu este nicidecum întâmplătoare, ci lesne de înțeles.  Planificată perestroikist. În aceeași ordine de idei perestroikiste se înscrie și prezentarea lui Radu Bălan, prim-secretar al Comitetului Județean Timiș al PCR, ca lider al FDR în amintitul ziar comunist  Luptătorul Bănățean. Concluzia mea, care sper să fie una imbatabilă și să aparțină tuturor acelora interesați de adevăr, este că la Timișoara, apoi în toată țara, Revoluția a fost furată de complotiștii iliescieni, începând cu 20 decembrie 1989, când în fruntea demonstranților timișoreni s-a pus, pentru a-i manipula, FDR-ul condus de Lorin Fortuna și Claudiu Iordache, aleși în secret ca lideri de Ion Iliescu ejusdem farinae. Lorin Fortuna, copleșit de beția puterii, a devenit indezirabil pentru complotiști începând cu  12 ianuarie 1990, când a fost înlăturat de la conducerea Consiliului Județean Timiș al Frontului Salvării Naționale, iar Claudiu Iordache a fost răsplătit cu diferite funcții politice până a deveni director executiv al Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD), creat în anul 2004 și finanțat de la bugetul de stat prin grija lui Ion Iliescu, în calitate de Președinte al României. Președinte al IRRD a fost ales, pe viață, tot Ion Iliescu, de membrii Consiliului Național (CN) ai institutului, în unanimitate, desigur, aceștia, la rândul lor, fiind numiți membri pe viață ai CN, bineînțeles de Ion Iliescu – ei, cu toții, fiind făcuți din aceeași făină perestroikistă, că doar numai cei ce se aseamănă se adună.

Iată pe cine a adunat în jurul lui președintele IRRD, Ion Iliescu, în baza unui act normativ numit lege, adoptat de anexa puterii politice a partidului său numită Parlamentul României, în anul 2004: Petrică Balint, Sergiu Chiriacescu, Emilian Vasile Cutean, Iosif Dan, Emil Dumitrescu, Lorin Fortuna, Cazimir Ionescu, Claudiu Iordache (a fost primul director executiv al IRRD), Eugenia Iorga, Mihai Ispas, Dumitru Mazilu, Alexandru Mironov, Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Pastor, Romeo Raicu, Petre Roman, Adrian Sanda, Ioan Savu, Răzvan Theodorescu, Dan Toader, Doru Țigău, Viorel Vișan, Valentin Voicilă, Emil Vlădesan, Gelu Voican Voiculescu.

  Au continuat eforturile oficiale, începute abia în anul 2019, de desființare a nocivului IRRD, care s-au făcut în Guvern și în Parlament, și care au arătat la finalul dezbaterilor că într-adevăr forumul nostru legislativ nu mai este dominat de PSD — partidul al cărui președinte de onoare (pe viață) este Ion Iliescu; legea — privind desființarea IRRD a fost adoptată cu votul majorității parlamentare cerute de lege. Nedezmințându-se însă, PSD a atacat legea la Curtea Constituțională, înainte de promulgare, astfel că decizia acestei Curți, așteptată la data de 24 martie 2021, ne-a edificat și asupra viziunii membrilor ei privind Revoluția Anticomunistă din Decembrie 1989. A venit ca o nălucă decizia mult așteptată, năzărindu-i-se Curții Constituționale că adevărul despre Revoluția Română Anticomunistă din Decembrie 1989 l-a spus și continuă să-l spună doar iliescianul IRRD – pe care l-a lăsat în ființă, fiindcă în viață este și creatorul lui, nimic nefiind de natură să împiedice decesul lor în tandem de persoană fizică cu persoană juridică, nici chiar sinergia faptelor sau meandrele concretului. Nu este de așteptat ca un nou proiect de lege să nu fie înaintat Parlamentului, pentru desființarea IRRD, după ce va fi publicată în Monitorul Oficial al României motivarea deciziei CC din 24 martie 2021, atât de hilariantă.

Te-ai referit la Declarația FDR ca la un document incriminator, perestroikist. Vrei să nuanțezi, te rog?

Da, această Declaraţie a FDR, scrisă şi publicată, confirmă pe deplin, cu grija fermă — Afilierea…, Integrarea…, Includerea… — discuţiile purtate în foaierul Balconului Operei, în data de 22 decembrie 1989, după ora 13, cu Radu Bălan. Lorin Fortuna, înconjurat de oamenii săi, între care mai cunoscuți sunt azi sunt Claudiu Iordache și Ioan Savu au discutat cu tovarăşul Radu Bălan, repet – prim-secretar al Comitetului Judeţean Timiş al PCR – condamnat definitiv la închisoare și acesta pentru faptele infracționale de represiune la care a participat împotriva demonstranților revoluționari timișoreni înainte de 22 decembrie 1989. Am fost acolo de faţă şi am asistat la discuţiile în plină desfăşurare, care au fost înregistrate audio-video, copii ale video-casetei fiind în posesia mai multor timişoreni. Afirmaţiile concludente ale lui Lorin Fortuna în faţa tovarăşului Radu Bălan — dovezi istorice imbatabile — sunt: Noi ne-am bucurat c-aţi venit; Noi ne bucurăm c-aţi venit şi să ştiţi că de la această tribună de multe ori s-a strigat <îl vrem pe Bălan, îl vrem pe Bălan> ; Domnu’ Bălan, noi vă vom recunoaşte şi în continuare ; Noi, acum, după părerea mea, ar trebui să mergem la Bucureşti, să fuzionăm cu cei de acolo, nu prea avem experienţă ; Noi am auzit acuma c-a fost ales un guvern cu Iliescu, pe care noi l-am cerut aici, şi cu Corneliu Mănescu, deci am impus practic linia politică la Bucureşti, aici.

Apoi prezentarea lui Radu Bălan ca lider al FDR, de către acelaşi Lorin Fortuna, de la microfonul din balconul Operei, folosind cuvintele: Cetăţeni ai Timişoarei, clipa cea mare a sosit! În mâna stângă am Proclamaţia Frontului Democratic Român, în mâna dreaptă microfonul… în dreapta mea pe tovarăşul Bălan ; toate astea vorbesc de la sine despre o Perestroikă în desfăşurare. Toate acestea sunt dovezi istorice, a căror interpretare obiectivă le aparţine istoricilor. Ignorarea unor astfel de dovezi clare, neîndoielnice lasă loc scrierii unei istorii falsificate a Revoluţiei Române din Decembrie 1989, deturnată din fașă în Perestroikă, cu folosirea metodelor diversioniste securiste,  de tip kaghebist-sovietic. Marcel Tolcea