Un dialog realizat de Sorin Pescariu în anul 1990
DIALOG LIBERAL își propune stimați cititori, un ciclu de interviuri cu personalități care au avut un rol marcant în victoria de la Timișoara. Acești primi revoluționari ne‑au făcut, prin curajul și inteligența lor în zilele în care teroarea și spaima se împleteau cu groaza incertitudinilor, să credem că putem învinge. Asumându‑și un risc și o responsabilitate imensă, ne‑au organizat, ne‑au condus, au fost tot timpul cu noi. În prezent, acești oameni s‑au reîntors la locurile lor de muncă. Au apărut noi revoluționari, absenți cu numele în perioada de foc a Revoluției și care acum, asumându‑și merite pe care nu le‑au avut, vorbesc și în numele primilor și în numele nostru al tuturor, încercând unii dintre ei să profite. Nimic mai trist, nimic mai revoltător decât spectacolul luptei pentru puterea personală în numele ideilor sfinte ale Revoluției. I‑am căutat pe primii și adevărații revoluționari timișoreni, care astăzi nu mai sunt în atenția opiniei publice din Timișoara și din țară. Unii s‑au retras din arena politică de bună voie, alți au fost îndepărtați prin manevre care nu au nimic de‑a face cu cauza pentru care au luptat. Este bine că s‑a întâmplat așa, este rău? Acum, în aceste momente când avem atâta nevoie de oameni cinstiți, curajoși, capabili?!
Domnul Lorin Fortuna, primul și unicul de drept președinte al FRONTULUI DEMOCRATIC ROMÂN, cel dintâi front al Revoluției române, a răspuns cu deosebită amabilitate și franchețe anchetei noastre, asumându‑și responsabilitatea pentru cele declarate.
Sorin Pescariu: Domnule Lorin Fortuna, sunteți personalitatea poate cea mai controversată a revoluției din Timișoara. Mulți se întreabă și în prezent cine sunteți de fapt.
Lorin Fortuna: M‑am născut în orașul Rădăuți din Bucovina, în anul 1948. Am terminat liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți, apoi am făcut facultatea de Electronică și Telecomunicații din București. Am fost repartizat la Centrul Teritorial de Calcul din Timișoara, unde am funcționat până în anul 1976, când prin concurs, m‑am transferat în calitate de asistent la Institutul Politehnic „Traian Vuia”, din Timișoara. De atunci lucrez în această instituție, unde astăzi sunt șef de lucrări în cadrul Catedrei de Telecomunicații, la nou‑înființata Facultate de Electronică și Telecomunicații. În domeniul activității profesionale țin un curs specific telecomunicațiilor de tip telefonic numit „Sisteme de comunicație telefonică”; ca activitate de cercetare m‑am ocupat și mă ocup în continuare de realizarea unor echipamente cu vorbire artificială și a unor echipamente de prelucrare prin metode digitale a semnalelor analogice, deci niște domenii de vârf la ora actuală, atât în domeniul tele-comunicațiilor, cât și în domeniul electronicii și al calculatoarelor. Ca o realizare a colectivului pe care îl conduc, putem menționa echipamentul DATOREX, care transmite în mod automat ora exactă și care este introdus în fabricație de anul acesta în Întreprinderea de Construcții și Reparații ale Echipamentelor de Telecomunicații din București, realizat în cooperare și cu specialiști de la Direcția Județeană de Poștă și Telecomunicații. Am un număr de lucrări publicate
care se aproprie de cifra de 50 și sunt într‑un stadiu foarte avansat de finalizare a doctoratului. Mai figurez ca autor sau coautor pe 8 brevete de invenții și pe mai multe certificate de inovație. În cadrul activității didactice am format o echipă de studenți care mă ajută în cercetare foarte mult și care în ultimii ani au câștigat premii foarte importante la concursurile profesionale studențești. Consider că școala noastră de electrotehnică este una din cele mai bune din țară la ora actuală.
Referitor la activitatea mea politică până la Revoluție, precizez că nu am fost membru de partid, pot spune că am fost singurul cadru didactic de la fosta Catedră de Electronică Aplicată care nu a fost membru de partid. În momentul de față nu sunt membru al nici unui partid, prin autodesființarea Frontului Democratic Român și nici nu intenționez deocamdată să fac parte din vreun partid. Precizez că acest dialog apare în ziarul „Dialog Liberal”, nu pentru că aș avea o afinitate deosebită pentru acest partid, pe care îl respect, la fel ca și pe celelalte, dar că, din întâmplare acest ziar a fost primul care a venit să‑mi solicite un astfel de interviu (n.n: nu din întâmplare). Au fost intervenții și de la alte ziare, dar dumneavoastră ați fost primul care în calitate de redactor ați venit cu un set complet de întrebări.
S.P.: Cum ați reușit să nu fiți membru de partid?
L.F.: Ce pot să vă spun, s‑a încercat să fiu convins de oameni bine intenționați, adică efectiv mi s‑a spus „domnule, nu‑ți dai seama că nu ai nici o șansă de promovare dacă nu ești membru de partid?”
În ierarhia universitară exista o lege nescrisă, dar care funcționa foarte bine, de exemplu, gradul de conferențiar universitar nu putea fi ocupat decât dacă erai membru de partid. Bineînțeles că știam acest lucru și totuși nu am acceptat, deoarece era vorba de o activitate care contravenea convingerilor mele personale.
S.P.: Intrarea la doctorat era condiționată de apartenența la Partidul Comunist Român?
L.F.: Teoretic nu era condiționată, dar se ținea cont în mare măsură de acest lucru. Faptul că am primit aviz favorabil la înscriere din partea fostelor organe universitare PCR se datorează, pe de‑o parte, faptului că nu am avut o activitate ostilă, iar, pe de altă parte, activității mele științifice.
S.P.: Ați avut acțiuni, atitudini împotriva regimului ceaușist? Ați avut probleme cu securitatea?
L.F.: Nu, nu pot spune așa ceva. Am fost în general un om rațional, echilibrat. Am sesizat pericolul și atunci când am văzut că nu sunt șanse de reușită m‑am ferit de acte disperate, care nu erau motivate suficient, sau nu aveau șanse de succes. S‑a încercat și contactarea mea de către agenți ai securității, dar am refuzat de o manieră diplomatică această colaborare, ceea ce mi‑a blocat accesul la pașaport.
S.P.: V‑aș ruga, domnule Fortuna, să ne relatați despre primele dumneavoastră contacte cu evenimentele de la Timișoara din decembrie ’89.
L.F.: Referitor la evenimentele Revoluției, pot să vă spun că activitatea mea e destul de puțin semnificativă până în ziua de 20.12.1989. Am participat și eu ca mulți oameni din Timișoara la evenimentele din fața casei lui Tökes, în Piața Operei, în cartierul meu Circumvalațiunii, dar trebuie să spun că în general m‑am ferit să mă expun direct. Nu‑mi arog nici un fel de merite în această perioadă. Dar atunci mi‑am format convingerea că nu acela trebuia să fie modul de acțiune care putea duce la victorie, deși consider, pe de altă parte, că fără evenimentele din această perioadă nu am fi putut ajunge la mobilizarea necesară obținerii victoriei. Eram în acele zile îngrijorat de faptul că atâția oameni au murit degeaba și că Timișoara va fi până la urmă un al doilea Brașov. Eram foarte conștient de faptul că populația acționează totuși dezorganizat și că numai prin organizare la nivel de întreprinderi cu un program de luptă și acțiune bine stabilit ar putea fi asigurată victoria și căutam din acest punct de vedere un mijloc, o posibilitate de a intra în legătură cu reprezentanții întreprinderilor pentru a colabora cu ei. Nu mă gândeam că voi ajunge în centrul acestei mișcări de re-voltă organizată. Voiam doar să‑i sfătuiesc, să le explic cum gândeam eu această organizare.
S.P.: Ați reușit să realizați acest lucru?
L.F.: Pot să spun că în data de 19 umblam deja cu auto-mobilul meu pe la întreprinderi, la „Elba”, la „Electromotor”, deoarece auzisem că aceste întreprinderi se pregătesc să iasă în stradă și consideram un prilej favorabil
de a intra în contact cu muncitorii, pentru că altminteri, îmi era frică, trebuie să recunosc, să intru în întreprinderile respective și să încerc un dialog direct. Știam că toate întreprinderile sunt supravegheate de securitate, care era foarte activă, foarte dură, în acele momente, ca de altfel și armata.
S.P.: Ați fost singur în aceste acțiuni de contactare?
L.F.: Da. Aveam o reținere în a discuta cu cineva aceste subiecte în acea perioadă, pentru că riscul după cum știți era foarte mare și doar cu un prieten apropiat puteai să o faci, pentru că nu știai altfel cu cine stai de vorbă. Totuși, vă pot spune că, noi având un laborator de telecomunicații, colegii mai tineri din colectivul meu de cercetare au adaptat un aparat pe care îl aveam acolo pentru a capta și asculta frecvențele de emisie ale Miliției și Securității. Aceasta s‑a făcut în ideea de a fi în ajutorul întreprinderilor, care să poată fi anunțate în cazul că ar fi în pericol, să poată fi sesizate din timp acțiunile de represiune. După o muncă laborioasă ei au reușit să descopere aceste frecvențe și, din data de 19, puteam asculta ce ne‑am propus. Ultima interceptare făcută în 19 s‑a referit la acțiunea unui securist care raporta că în spatele întreprinderii „Elba” se adună lume. Ultimele lui cuvinte au fost: „plec de aici pentru că situația devine periculoasă”. Imediat ce mi s‑a comunicat acest mesaj de către colaboratorii mei, m‑am urcat în mașină și m‑am îndreptat spre „Elba” crezând că este pe cale să izbucnească o demonstrație de zi. După cum se știe, până atunci acțiunile au fost mai mult nocturne, neorganizate, spontane, în grupuri mici și fără a ieși din
întreprinderi organizat. Am ajuns la „Elba”, am văzut într-adevăr în Piața Iosefin un grup de 20–30 de oameni care chemau mulțimea și muncitorii la demonstra-ție, dar cât am stat eu acolo nu s‑a produs nimic deosebit. Două transportoare blindate înaintau pe cele două maluri ale Begăi, apropiindu‑se de ieșirea din spate a întreprinderii „Elba”. În curtea acestei întreprinderi am văzut oameni, oa-meni erau și la geamuri. Am văzut că nu se lucrează, dar mi‑a fost frică să intru înăuntru, nu știam cine sunt cei din curte, puteau fi securiști. Am plecat destul de amărât și în ziua ace-ea, acasă. A doua zi dimineață, când m‑am dus la facultate, am auzit pe drum că muncitorii de pe platforma Buziașului, efectiv cei de la „Electrotimiș”, ar fi ieșit și merg spre centru în mod organizat.
S.P.: Sirenele nu se auzeau din centru?
L.F.: Nu se auzeau. Ulterior, am aflat că s-au tras sirenele și că s‑a decalat ora de ieșire pentru a nu putea fi oprită demonstrația, în caz că se afla de intenția de a se ieși în stradă. Am plecat rapid cu mașina în calea coloanei pe care am întâlnit‑o în dreptul Abatorului. Am sărit jos din mașină, am intrat în coloană am întrebat pe câțiva demonstranți: „Unde mergeți?” Mi‑au răspuns: „Mergem în centru să demonstrăm, vrem morții, vrem să fie pedepsiți vinovații”. Le‑am spus: „Oameni buni, trebuie să vă organizați, să vă adunați mai multe întreprinderi, să intrați în grevă, să vă adunați undeva toți împreună, numai așa puteți deveni o forță; dacă acționați independent, așa cum ne‑au împușcat până acum , tot așa ne vor împușca
și în continuare Le‑am atras atenția că era blocat podul dinspre Bulevardul Mihai Viteazul spre Catedrală. Erau milițieni cu scuturi acolo, era armată. Unul din mulțime a spus atunci: „Dom‑le, păi dacă te pricepi, vino cu noi și ajută‑ne să ne organizăm, nu te rezuma numai la sfaturi”. Am zis „Bine, voi veni cu voi”. Mi‑am tras mașina mai în față și am mers împreună cu ei până în dreptul Institutului Politehnic. În acel moment le‑am zis că nu e bine să o luăm spre centru, că trebuie să mergem la „Elba”.
S.P.: Deci dumneavoastră ați spus asta, mă scuzați că vă întrerup. Aflându‑mă pe la mijlocul coloanei de demonstranți în acele momente (era în jurul orei 11,30) mi s‑a părut o idee foarte bună deplasarea coloanei pe la toate întreprinderile mari din oraș și după aceea în centru, în acest mod posibilitatea de a o dispersa fiind mult mai mică.
L.F.: Da, așa este. Le‑am spus că trebuie să meargă la „Elba” care era pregătită să iasă în stradă. De asemenea, „Electromotorul” care este în drum și ni s‑ar fi alăturat, ceea ce s‑a și întâmplat ulterior. „Atunci vom ajunge mai mulți în centru”, le spuneam, „și probabil că armata nu va mai avea curajul să intervină”. În sfârșit, ajungând în dreptul Politehnicii le‑am spus: „eu mă duc până la facultate, am ceva de adus și vin imediat înapoi”. Cineva a zis: „bine, domne, las că știm noi”, în sensul că, acum când se apropie pericolul, vreau să dispar.
S.P.: La Spitalul de Ortopedie a fost un moment în care
s‑a stat mai mult (n.n.: Se scanda: „Aveți grijă de răniți!”,
„Jos Ceaușescu!”, „Libertate!”, „Ticălosul de oltean/ A fugit la Teheran!”, „Să fie judecat/ Aicea în Banat!”…).
L.F.: A fost un moment și atunci a apărut ideea de a trece pe la Consulatul Iugoslav. Știu că am discutat acest aspect cu maistrul Chiș de la „Electrotimiș”, un om deosebit care a avut un curaj extraordinar, el a mobilizat lumea la „Electrotimiș”. Am considerat că această idee este foarte bună, coloana de demonstranți îndreptându‑se spre Consulat. Eu am plecat la Politehnică și am confecționat niște planșe mari de desen pe care am scris: „FRONTUL DEMOCRATIC ROMÂN”, „LIBERTATE!”, „AZI ÎN TIMIȘOARA / MÂINE ÎN TOATĂ ȚARA”, „JOS CEAUȘESCU!”. Cu aceste pancarte am revenit la coloana de demonstranți care tocmai intra în Piața Operei, pancarte pe care le‑am dat celor din față. A fost primul moment în care apărea ideea de organizare a unei formațiuni politice. Eram conștient de faptul că se poate realiza o schimbare numai printr‑un dialog cu autoritățile purtat de o formațiune politică, nu prin discuții individuale, convorbiri la nivel de întreprinderi sau la nivel de comitet de inițiativă. Trebuia creată o organizație politică care să reprezinte pe cei care demonstrau, să reprezinte forțele progresiste și care să poată dialoga cu guvernul ce exista atunci, să facă presiuni pentru democratizarea țării. Am ajuns deci în Piața Operei…
S.P.: Am ajuns deci în Piața Operei…
L.F.: Lumea striga: „Jos Ceaușescu!”, „Vrem morții!”,
Unde ne sunt morții?”, la un moment dat știu că am zis:
„Toată lumea în genunchi, un moment de reculegere pentru morții Timișoarei!”. Ne‑am pus în genunchi, și nu știu, cred că acela a fost momentul-cheie, era foarte clar că trebuie să ne organizăm mulțimea, dar nu știam cum să o facem, un dialog în piață direct nu‑l poți realiza decât cu 10, 20 de oa-meni, ori în acel moment erau acolo câteva mii de oameni. Ridicându‑mi privirea am văzut Opera. Mi‑a venit ideea că de la balconul Operei se poate vorbi tuturor oamenilor. Când ne‑am ridicat am spus: „Fraților, în Operă trebuie să intrăm, să ne organizăm, să mobilizăm populația Timișoarei, doar așa vom putea rezista, altminteri ne vor lichida. Cine vine cu mine înăuntru?” Au venit cu mine 8‑10 persoane între care și Chiș de la Electrotimiș. Ne‑am dus la intrarea principală și am început să batem cu pumnii în ușa care era, din păcate, închisă. Chiș a spus că merge la intrare laterală, pentru a pătrunde în Operă pe acolo și a deschide din interi-or intrarea principală. I‑am zis să mai ia pe cineva, pentru a nu fi singur și a fi, eventual, arestat. Am bătut în continuare la ușă, văzând că nu se deschide am dat cu pumnul în geam. S‑a spart geamul și la un minut după aceea s‑a deschis și ușa, între timp ajunsese și Chiș.
S.P.: Ați fost puțin huligan…
L.F.: Așa este. Am pătruns în Operă, am urcat la etaj, ne‑am îndreptat spre balcon și am văzut că aici există o stație de amplificare. Am întrebat cine răspunde de ea. A fost adus un om care întrebat dacă o poate pune în funcțiune a răspuns entuziasmat că da, poate. În câteva minute a apărut cu un
microfon și a pus în funcțiune stația. M‑am adresat celor de afară spunându‑le: „oameni buni, vă rog să vă organizați pe întreprinderi și să trimiteți câte trei reprezentanți din fiecare întreprindere sus pentru a forma un comitet de inițiativă, ca să încercăm să conducem această mișcare”. Întrebat de oameni cine sunt, m‑am prezentat. Am chemat câte trei din fiecare întreprindere, pentru a preveni infiltrarea securiștilor. În circa un sfert de oră reprezentanții întreprinderilor au apărut.
S.P.: În Piață lumea era foarte amestecată, nu erau împărțiți pe întreprinderi…
L.F.: Adevărat. Noi am încercat să îi separăm, dar nu s‑a putut. În orice caz, reprezentanții au venit sus. Pe la 12,30–13, am stabilit deja planul de acțiune, care consta în comitete de luptă pe întreprinderi, care să declanșeze greva generală. Acolo unde nu se putea opri procesul de producție, muncitori care ies din schimburi să vină în Piața Operei, iar ceilalți să meargă la muncă. Începând cu ziua de 20 să se declanșeze grevă generală, să nu se mai riposteze în nici un fel armatei și miliției, principiul de luptă să fie efectiv „FĂRĂ VIOLENȚĂ!”. Pentru a nu da posibilitatea la noi represiuni, să ne adunăm în continuare în Piața Operei și printr-o luptă pasivă să încercăm să ne obținem revendicările. O parte din oameni au plecat, o parte a rămas acolo și practic acest comitet a fost comitetul fondator al Frontului Democratic Român. A fost ales un birou executiv și, în cadrul acestui birou, am fost ales președinte. Conducerea operativă în continuare a fost
făcută de către acest birou executiv, din care mai făceau parte Claudiu Iordache, Chiș Ioan, Nicolae Bădilescu, și Maria Trăistaru, o fată de 18 ani. Ulterior, în aceeași zi, au venit mai mulți oameni sus, am ajuns să fim în comitet în jur de 70, apoi în ziua următoare în jur de 100.
Vă pot spune că în jur de ora 14 eram deja organizați. Am trimis atunci la Consulatul iugoslav, prin două persoane diferite, lista cu membrii biroului executiv al FDR (Frontul Democrat Român) pentru a face cunoscută peste hotare acțiunea noastră. Pe urmă au început să vină delegați ai ce-lor aflați la sediului Comitetului Județean de Partid, pentru a ne chema acolo, pe motiv că acolo se află membri ai Guvernului: Dăscălescu (n.n.: prim-ministru), Bobu (n.n. ministrul de interne), Bălan (n.n.: prim-secretar al județului Timiș) și Pacoste (n.n. secretar în Comitetul Central al PCR, fost prim-secretar al județului Timiș). Inițial ni s‑a spus să venim și noi la „Județ”, pentru că acolo se duc tratative importante. Apoi ni s‑a spus că oficialitățile vor să stea de vorbă și cu comitetul de la Operă. Ni se cerea insistent să mergem acolo. La început am refuzat acest lucru, pentru că mă temeam că ni se întinde o cursă ca să fim scoși din Operă. Îmi dădeam seama că dacă pierdeam poziția strategică a Operei, șansele noastre se diminuau considerabil. Am trimis noi niște delegați acolo, mi‑aduc aminte că Bădilescu era printre ei, care au revenit, confirmându‑se că solicitarea este reală. Atunci am făcut o delegație și ne‑am dus. Se însera deja, era între orele 17 și 18. Ajunși la „Județ” ni s‑a făcut loc, am vorbit mulțimii de pe un tanc, le‑am spus că noi la Operă am organizat un comitet,
în sfârșit, am intrat în clădirea partidului.
S.P.: Ați luat legătura cu comitetul de la „Județ”, exista așa ceva acolo?
L.F.: Da, am intrat în clădire, apoi în sala de ședințe a Consiliului Județean, unde am găsit, într‑adevăr, o delegație ce reprezenta pe demonstranții de acolo și care stăteau de vorbă la momentul respectiv cu Pacoste, cu Bălan, cu ministrul tineretului, pe care nu mai știu cum îl chema și cu activistul Rujoiu.
S.P.: Nu erau reprezentanți ai armatei sau miliției?
L.F.: Nu, nu erau, am spus, deci, cine suntem și am întrebat ce au de oferit. Prima noastră cerere a fost demisia lui Ceaușescu, la care dânșii ne‑au spus că dacă ne vom duce acasă nu vom avea nimic de pățit, și atunci s‑a pus întrebarea firească, dar cei care au murit, cei care au fost arestați? Aceasta era de altfel și una dintre doleanțele demonstranților din fața „Județului”. Ei au spus atunci că vor fi eliberați arestații și ulterior am aflat că în acea seară au fost eliberați, cel puțin o parte. Unii dintre ei au venit la noi la Operă. Nu am acceptat sub nici o formă cererea oficialităților de a pleca la casele noastre, de a ne împrăștia.
S.P.: Și cum au reacționat?
L.F.: Pacoste, mai ales, a fost foarte disprețuitor, foarte dur. Nu accepta să trateze cu noi. L‑a și lovit pe unul dintre noi (Băcana, mi se pare). Am încercat atunci un dialog cu
Bălan. I‑am spus: „domnule Bălan, se aude că dumneata ai fost de bună-credință, că nu ai fost de acord să se deschidă focul, dumneata ce ne poți spune?” Bălan foarte diplomat, impasibil, ne‑a spus: „Măi băieți, plecați acasă, că nu se în-tâmplă nimic”. Am dorit foarte mult să stau de vorbă cu Bălan în particular. Mi‑am dat seama că Pacoste și ceilalți încercau să‑l izoleze, să nu stea de vorbă cu noi. L‑am luat deoparte, la început Pacoste nu a fost de acord, am insistat, am reușit, și i‑am pus două întrebări cheie. Prima: ce ar face dacă ar fi în locul meu? La care Bălan mi‑a dat un răspuns foarte rapid: „Nu știu”. A doua: „Nu crezi că și pentru dumneata ar fi mult mai bine dacă am reuși?” La care el s‑a întors cu spatele, să nu fie văzut de ceilalți și cred că a spus ceva în genul „să nu ne audă ăștia”. M‑a asigurat din nou că, dacă mergem acasă, nu vom păți nimic. În orice caz, am realizat că nici el nu va colabora cu noi și că se va menține în această atitudine diplomatică de rezervă, de expectativă. L‑am întrebat care era rolul lui și mi‑a răspuns că i s‑a luat comanda și că Matei era cel care conduce în acele momente, lăsând să se înțeleagă că, de fapt, el nu a fost implicat în evenimente.
S.P.: A specificat când i s‑a luat comanda?
L.F.: Nu, nu a specificat. Mi‑a spus: „Mie mi s‑a luat comanda, eu nu am făcut nimic”. Am rămas cu impresia că el nu a fost implicat în evenimentele de atunci. Ulterior aveam să aflu că a fost implicat.
S.P.: Cu Dăscălescu și cu Bobu ați discutat?
L.F.: Erau în biroul lui Bălan pare‑se, nu am vorbit cu ei.
S.P.: Ce ați mai făcut la „Județ”?
L.F.: Am încercat să le explic celor de acolo că nu are rost să rămână în clădirea partidului, pentru că acei conducători cu care discutaseră nu reprezentau nimic pentru Ceaușescu, doar niște pioni de sacrificiu, ba, mai mult, am spus că este periculos să rămână în clădirea respectivă, aceasta fiind o clădire guvernamentală. Pătrunderea în ea putea fi oricând interpretată ca un act de forță, noi putând fi arestați. Am pledat pentru reîntoarcerea în clădirea Operei, care era o instituție de cultură, iar Piața Operei fiind un spațiu mult mai protejat. De asemenea era posibil să fie ascunși în pod sau la subsol securiști, fapt ce mi s‑a confirmat ulterior. O parte din cei dinăuntru au venit cu noi. Ceilalți au rămas să ducă tratative în continuare. Când am ieșit afară, am vorbit mulțimii, îndemnându‑i să meargă la Operă. Nu am reușit să ajungem la un consens. Totuși, cred că o mie‑două mii de oameni au venit cu noi, restul au rămas acolo.
S.P.: Pe la ce oră se întâmpla ce povestiți acum?
L.F.: Nu aș putea să spun exact. Am venit pe la optsprezece, cred că între nouăsprezece și douăzeci ne‑am întors la Operă.
S.P.: La nouăsprezece a fost comunicatul lui Ceaușescu și la Operă a fost difuzat prin stația de amplificare…
L.F.: Cred că eram pe drum în acea perioadă. Ulterior, am aflat conținutul comunicatului și mi‑am explicat rezerva oficialilor de la „Județ”, care așteptau și ei comunicatul.
Când am auzit că Ceaușescu ne face huligani în continu-are și cere să se ia toate „măsurili” pentru a se face ordine, mi‑am dat seama că am făcut bine că nu am rămas și că trebuie să luptăm și să rezistăm în continuare, pentru că la nivel central eram sacrificați. Ulterior, mi s‑a spus că în urma acestui comunicat au fugit și Dăscălescu și Bobu (n. n.: din Timișoara).
S.P.: După audierea comunicatului entuziasmul demonstranților de la Operă a scăzut puțin…
L.F.: Am observat și noi, unii începeau să plece. Eram destul de îngrijorați, deși vremea era foarte favorabilă, era o căldură și un cer senin neobișnuite pentru decembrie, aș putea spune, luând vorba cuiva, că și Dumnezeu ținea cu noi. Constatam totuși cu tristețe că lumea începea să plece acasă. La un moment dat, au venit și cei de la „Județ”, unde numărul demonstranților a scăzut mult mai repede decât la noi. Comitetul de la „Județ”, a venit la noi cerându‑ne să‑i integrăm în comitetul nostru. Ca să liniștesc lucrurile am extins biroul executiv de la cinci la șapte, incluzând și doi membri dintre cei nou sosiți.
S.P.: Puteți enumera câteva persoane care au venit de la „Județ”?
L.F.: Marcu, Milutin, Eustațiu, Savu, Oprea, care, subliniez, au venit pe rând. O parte din cei veniți au organizat garda de la intrarea laterală, acel cordon viu de protecție al Operei. Nu înțeleg nici până acum de ce a fost necesar ca intrarea să se facă pe ușa laterală. Părerea mea este că se putea apăra și intrarea
principală, dacă era cazul. În această gardă condusă de Sorin Oprea au intrat foarte mulți oameni. A fost bine organizată inițial.
S.P.: Ulterior, într‑un interviu, Sorin Oprea a declarat că avea două pistoale mitralieră…
L.F.: Știam și vă pot spune că la un moment dat le‑am sechestrat, pentru că ne era frică, văzându‑le, că s-ar putea să ne atace cu un grup de comando, pe motiv că deținem armament. Tot timpul, principiul nostru a fost „FĂRĂ VIOLENȚĂ!”. Pe de altă parte, așa cum i‑am asigurat și pe cei din gardă, dacă am fi fost atacați, eram de acord ca ele să fie folosite.
S.P.: Apropo de cei de afară, v‑ați referit la forțele de represiune: s‑a făcut simțită prezența lor în ziua de miercuri, 20 decembrie 1989, în Piața Operei?
L.F.: Nu am văzut personal, dar mi s‑a relatat că spre seara, în jur de ora 21, a apărut un grup de ofițeri între care a fost văzut un general, care a observat mulțimea din fața Operei, au stat un timp, lumea a început să reacționeze la vederea lor, aceștia retrăgându‑se. Apoi am aflat că s‑a realizat o regrupare, o retragere a forțelor militare, a blindatelor, spre Garnizoană.
S.P.: A existat un contact direct al ofițerilor cu demonstranții?
L.F.: Nu, nu a fost. Așa mi s‑a spus cel puțin, totuși, după o jumătate de oră de la plecarea grupului de ofițeri, s‑a văzut retragerea forțelor armate. Cred că acela a fost
momentul‑cheie când armata a ajuns la concluzia că trebuie să se retragă, deși, după câte știu, au fost retrageri izolate și în cursul zilei. Revenind la cronologia faptelor, pe măsură ce noaptea avansa, lumea părăsea Piața. În jurul orei 1 (e vorba deja de ziua de 21) nu mai rămăseseră în Piață, cu toate că veniseră și cei de la Consiliul Județean PCR, decât câteva sute de oameni, care au făcut un foc și au stat în jurul lui.
S.P.: Predominant tineri…
L.F.: Tineri, sigur că da; noi încercam să întreținem atmosfera de la microfon, să lămurim lumea să rămână în Piață. La un moment dat am luat hotărârea ca Biroul Executiv (n. n.: al FDR) să coboare în mijlocul oamenilor, fiind mai puțin expus. Am rămas acolo o oră, două, după care am urcat înapoi în Operă și cred că era în jurul orei 4, când am redactat Proclamația de înființare a Frontului Democratic Român.
Am redactat platforma împreună cu un grup din care făceau parte Claudiu Iordache, Nicolae Bădulescu, Luminița Milutin și încă câțiva a căror nume nu mi‑l amintesc acum. Originalul Proclamației l‑am lăsat în păstrarea celor de la Operă. La ora 8 a fost citită pentru prima dată din balconul Operei. De la ora 6–7 au început să vină grupuri organizate de oameni, reprezentând întreprinderile din oraș, cu pancarte, cu steaguri, și atunci, pentru prima oară, am trăit sentimentul că vom reuși. Trebuie să vă spun că eram foarte deprimat după acea noapte, în care de altfel nu am dormit deloc, când am văzut că am rămas efectiv foarte puțini, gândindu‑mă la posibilitatea lichidării noastre. Nu înțeleg nici acum de ce nu ne‑au atacat în acea noapte? Proclamația a fost trimisă joi dimineață la Consulatul Iugoslav. Citirea ei, din oră în oră, din balconul Operei a stârnit un entuziasm de nedescris în mulțimea, tot mai numeroasă, ce se aduna în Piața Operei.
Noi puneam ca primă condiție demisia lui Ceaușescu, apoi respectarea drepturilor omului, alegeri libere, ș.a.m.d. Era fantastică reacția oamenilor. Noi ne proclamam ca organizație de masă menită să inițieze un dialog cu Guvernul, pentru că noi în acea vreme, eram pe 21 decembrie, nu realizam, nu speram ce se va întâmpla în întreaga țară, adică eliminarea totală a comuniștilor de la putere. Mi se pare foarte important ca idee practică că am mers pe principiul luptei pasive, că am cerut înființarea de comitete ale FDR ca organe de conducere și coordonare; de asemenea am cerut intrarea în grevă generală, atât în Timișoara cât și în întreaga țară, până la căderea dictaturii. Un alt obiectiv important al zilei de 21 a fost să înștiințăm țara despre cele petrecute la Timișoara, legăturile telefonice interurbane fiind întrerupte. Inginerul Ciurea și tehnicianul Misarăș, care lucrau la CFR, au reușit să transmită, prin rețeaua CFR, la toate regionalele din țară, despre realitatea evenimentelor de la Timișoara.
Tot joi, pe la ora 10,00–11,00, a venit la noi primarul Moț cu încă o persoană, cerându‑ne să ne mutăm pe stadionul „1 Mai”, întrucât Opera și Teatrul sufereau
DE-A ROSTOGOLUL PRIN AMÂNĂRIA
pierderi financiare datorită prezenței noastre acolo. Am refuzat categoric această manevră. După cum am aflat ulterior, tot în acea perioadă, pe Aeroportul din Timișoara aterizau trupe de parașutiști de la Caracal, venite în ajutorul forțelor de represiune, explicându‑ne astfel motivul îngrijorării primarului Moț.
S.P.: Joi, în Timișoara, toată lumea trăia deja cu sentimentul victoriei. Dumneavoastră, cei de la Operă, erați bine organizați. Ați mai putea enumera alte acțiuni care emanau ca urmare a acestei organizări?
L.F.: O acțiune foarte importantă a fost aceea prin care am încercat să inițiem declanșarea revoluției și în alte orașe din țară, în primul rând din Banat, Aradul fiind primul vizat. Se știa că la Arad s‑au produs mișcări izolate, că s‑ar fi declanșat greve în întreprinderi. Am trimis o delegație din care au făcut parte Oprea Beni și Sanda Adrian, care au dus Proclamația noastră la Arad. A fost o acțiune periculoasă ce s‑a îndeplinit cu succes. Între timp eram sesizați că anumiți directori de întreprinderi împiedică lumea să vină la demonstrații. Știu că atunci am ieșit în balcon și i‑am îndemnat pe cei care munceau în acele întreprinderi să înlăture pe directorii ceaușiști. Li s‑a spus: „Considerați că am trecut în alt regim, cel al libertății și aveți puterea de a‑i destitui pe acei directori care vă împiedică să veniți aici”. A fost o rumoare în rândul mulțimii.
S‑au încercat noi contacte internaționale. La Consulatul Iugoslav au fost trimise două echipe cu Proclamația în mod separat. În seara de joi fost transmisă de altfel în străinătate.
Prin stația de emisie de la întreprinderea Solventul, inginerul Burlacu și un timișorean sârb s‑au ocupat de treaba asta. Pot spune că securistul de la Solventul a plecat deliberat cât timp s‑a făcut transmisia, s‑a transmis un apel internațional. Am solicitat de asemenea radioamatorilor să transmită lumii întregi ce se întâmplă la Timișoara și să ceară ajutor.
Am uitat să relatez că s‑a cerut celor de la catedrală să tragă clopotele în memoria martirilor și să se înștiințeze întreaga Timișoară că în centru se întâmplă ceva deosebit. Aceasta s‑a petrecut deja miercuri după‑amiază. Am trimis un prim grup la Catedrală, care nu s‑a mai întors, apoi a fost trimis un al doilea grup. Până la urmă a venit cineva care ne‑a spus că cei din Catedrală nu vor să stea de vorbă, soli-citând aprobare specială. Clopotele au fost trase abia în ziua de 21, după‑amiază.
De asemenea, îmi aduc aminte că am făcut un apel artiștilor timișoreni, oamenilor de cultură, mai ales în timpul nopții care trecea foarte greu. Cu părere de rău trebuie să spun că au fost foarte puțini cei care au răspuns chemării noastre: cântărețul Ilie Stepan, actorul Eugen Motățeanu care a citit din poeziile Anei Blandiana și a lui Mircea Dinescu, Nicolae Bădilescu, Claudiu Iordache, scriitori de care am mai vorbit, precum și Adela Săbăilă.
Joi eram foarte îngrijorați că Bucureștiul încă nu se ridică. Când a fost anunțat mitigul de la București, am spus tovarășilor mei „Fraților, veți vedea că acest miting se va întoarce împotriva lui Ceaușescu. A comis o greșeală care îi va fi fatală și va fi salvatoare pentru noi!”.
S.P.: A fost părerea multora…
L.F.: Este adevărat, am auzit ulterior că în aceeași zi au izbucnit revolte în cartierul studențesc, care s‑au extins, și mitingul s‑a transformat până la urmă într‑o mișcare împotriva lui Ceaușescu, mișcare ce a declanșat revoluția de la București. Joi nu am putut lua legătura sub nici o formă cu persoane de la București, legăturile telefonice fiind întrerup-te. Însă am încercat să‑l contactăm în continuare pe Bălan, cerându‑i să ni se alăture. Am considerat că ne‑ar putea fi de mare folos, dar el a refuzat mereu să vină, sub diferite pretexte, invitându‑ne să mergem noi la tipografie, unde își avea sediul.
S.P.: Cu ceilalți șefi care mai erau la Timișoara, Matei, Coman, ați luat legătura?
L.F.: Am încercat doar cu Bălan, care în orice caz nu acționa independent.
S.P.: Securitatea, Miliția, și‑au făcut prezența în ziua de
joi (n.n.: 21 decembrie)?
L.F.: Nu aș putea spune exact, în orice caz ne‑am simțit în permanență supravegheați, filați. Acesta era de altfel motivul pentru care la Operă era o stare de tensiune deosebită. La un moment dat, unii m‑au acuzat de faptul că lucrez independent, dar am considerat că unele din acțiunile pe care le planificam, nu trebuie să fie cunoscute decât de persoane în care aveam încredere deplină. La un moment dat am fost acuzat că sunt securist.
S.P.: Au fost contacte cu armata în 21?
L.F.: Nu, de nici un fel. Au apărut oameni noi, care au fost cooptați în Biroul Executiv, alții au dispărut. Pe urmă am aflat că unii au fost opriți de gărzile de la intrare, deși spuneau că au fost trimiși în misiune de mine. Au fost primele manifestări în care am constatat că garda începe să manifeste ostilitate față de cei de sus, considerându‑se nedreptățită, marginalizată. Atunci, pentru a liniști spiritele, l‑am cooptat efectiv în conducere pe Sorin Oprea. Au mai fost cooptați în Biroul Executiv profesorul Ivan de la Universitate, Nica Constantin de la Spumotim, Munteanu Mihaela de la T.A.P.L. Schimbările se succedau, pentru că unii plecau și nu mai reveneau. Inclusiv Chiș de la Electrotimiș mi‑a spus că a fost blocat de gardă, nemaifiind lăsat să intre. În după-amiaza zilei de joi, sau spre seară, este posibil să greșesc, să fac confuzii de date, întrucât în acea perioadă eram foarte obosit, au apărut primele vești despre trenuri cu trupe care se îndreptau spre Timișoara, vești care deveneau tot mai alarmante: de la 2 la 4, apoi la 8 și, în final, se vorbea de 12 trenuri care se apropiau de Timișoara. Am făcut un calcul și am realizat că 12 trenuri înseamnă zeci de mii de oameni. Gândindu‑ne câți rămâneam noi în timpul nopții, sentimentele noastre erau justificate. Am încercat să mergem la gară, cei de la Regională ne‑au comunicat că unele trenuri erau deja garate în gări laterale sau în afara orașului. Am trimis oameni să supravegheze gările și eu personal mi‑am petrecut o mare parte din noaptea de 21–22 fără să spun ce fac și unde merg, supraveghind linia ce vine de la București,
în zona șantierului din dreptul vechii facultăți de construcții. Atacul nu s‑a produs în acea noapte. Dimineața, pe la 6, m‑am întors la Operă. Când am ajuns acolo am constatat cu surpriză că avea loc o adevărată luptă pentru putere. Sorin Oprea conducea ostilitățile.
S.P.: Între ce ore ați lipsit?
L.F.: Noaptea între 0,30‑1,00 și apoi între 3,00 și 6,00.
S.P.: Ați lăsat pe cineva în locul dumneavoastră?
L.F.: Era Biroul Executiv. Eu le‑am spus că voi lipsi o perioadă, fără să le spun unde merg și ce fac. Ei aveau de altfel încredere în mine. Probleme, după cum v‑am mai spus, erau cu garda care ajunsese foarte suspicioasă. Chiar soția mea, oameni de la mine de la Politehnică au fost opriți la poartă.
S.P.: Am ajuns la dimineața de vineri (n. n.: 22 decembrie). Mitingul de joi de la București s‑a întors împotriva lui Ceaușescu și datorită întreruperii transmisiei TV, timișorenii au realizat aceasta. Entuziasmul de joi și vineri dimineața, încă înainte de fuga bestiei, era general. Cu toate acestea, plana încă o îngrijorare: trenurile trimise spre Timișoara. Concret, ce primire le‑ați făcut celor care au ajuns, când și câte au fost „debarcate”?
L.F.: Au fost trimiși oameni în misiune pentru a analiza situația, care s‑au întors spunându‑ne că în Gara de Nord și în Gara de Est era câte un tren garat cu oameni îmbrăcați în costume de gărzi patriotice, care refuză să coboare din tren. Unii dintre oamenii noștri au insistat, dar li s‑a comunicat
din trenuri că ei ar coborî, dar sunt amenințați de ofițeri înarmați că dacă coboară vor fi împușcați. În aceste condiții, s‑a luat hotărârea să trimitem grupuri masive de demonstranți pentru a convinge ofițerii respectivi în legătură cu evenimentele de la Timișoara. Am ieșit în balconul Operei și prin microfon am cerut manifestanților ca o coloană de 800–1000 de oameni să se îndrepte spre Gara de Nord, împreună cu reprezentanții FDR și să neutralizeze trupele sosite. Similar, o altă coloană de 500 de oameni a fost trimisă spre Gara de Est. Era entuziasmant să vezi cum sute de oameni acționau ca un singur om la îndemnul FDR, pornind cu pancarte și cu steagul revoluției în frunte să îndeplinească misiunea. În mai puțin de o oră s‑au întors înapoi cu cei „eliberați” din trenuri. Unii dintre ei au urcat și sus la Operă. Ne‑au spus că au fost luați direct din întreprinderi, „ambalați” în uniforme de gărzi patriotice și trimiși la Timișoara să apere țara de intervenții străine. Le‑am dat să mănânce pentru că erau flămânzi, am asigurat locuri de cazare pentru cei osteniți, în aceleași locuri pe care vechiul regim le repartizase tot lor, în ideea că gărzile aduse ar deveni forțe de represiune. Erau oameni din Dolj și Gorj. Le‑am spus: „Întoarceți-vă acasă la voi și faceți acolo ce‑am făcut noi aici!”. Unii dintre ei au plecat în aceeași zi, și am aflat că, în Craiova, de exemplu, au constituit catalizatorul necesar pentru răsturnarea conducerii ceaușiste.
S.P.: Ce alte evenimente importante au mai avut loc, până la căderea lui Ceaușescu?
L.F.: Între ora 9 și 10 (n.n.: 22 decembrie) s‑a prezentat la noi un ofițer de armată și acest fapt a făcut senzație: era primul ofițer îmbrăcat în uniformă și ne asigura oficial de sprijinul unui grup de ofițeri din unitatea pe care o reprezenta. Se numea Oancea, era maior și îmi amintesc că era foarte palid la față și marcat de o teamă pe care și‑o ascundea cu dificultate. Ne asigura că este conștient de riscul personal al acțiunii sale, dar că, în pofida acestuia, ține să ne comunice că un grup de ofițeri din unitatea sa au hotărât să nu mai execute ordinele superiorilor, în caz că acestea vor fi îndreptate împotriva poporului. L‑am invitat cu urale și a fost primit cu entuziasm de mulțimea din Piața Operei. (n.n.: care scanda încă de miercuri „Armata e cu noi!”)
S.P.: Cum ați primit vestea fugii tiranului?
L.F.: Vestea răsturnării dictaturii a sosit ca o aureolă peste ceea ce noi, de fapt, eram conștienți în acele momente că realizasem pe plan local. A fost o nebunie, o bucurie extraordinară, reacția mulțimii la auzul acestei vești. Nu voi uita niciodată clipa aceea, după cum cred că nimeni din cei prezenți acolo nu o va uita. După aceasta, evenimentele s‑au precipitat.
S.P.: Care au fost primele măsuri luate pe plan local, ce contacte ați mai avut cu autoritățile încă „în picioare”?
L.F.: A apărut la puțină vreme după anunțarea fugii (n.
n.: lui Ceaușescu) Bălan, însoțit de Bulza, fostul redactor-șef al „Drapelului Roșu”. L‑am întrebat pe Bălan: „Abia acum v‑ați decis să vă alăturați nouă, domnule Bălan?”. Nu știu ce
mi‑a răspuns, eram prea bucuros de cele întâmplate, dar știu că l‑am dus la balcon și am spus mulțimii că ni s‑a alăturat și domnul Bălan, iar mulțimea a primit cu simpatie acest fapt. A apărut apoi generalul Popescu, care, personal, consider că trebuia să apară mult mai repede, și ne‑a asigurat oficial că armata a trecut de partea noastră. S‑a adresat și dânsul mulțimii și a fost ovaționată din nou fraternizarea cu armata. I‑am spus generalului că de dimineață venise deja maiorul Oancea să ne comunice același lucru și nu a părut prea fericit de cele auzite. A realizat că pierduse startul, dar oricum euforia era colectivă, așa că aceste aspecte nu au contat atunci. Generalul s‑a adresat mulțimii evocând jertfa generalului Milea și oamenii din fața Operei au răspuns cu ovații și căldură la mesajul său.
Apoi a avut loc o ședință a Biroului Executiv în care s‑a considerat important ca o delegație a FDR să se deplaseze în aceeași zi la București, pentru a lua legătura cu FSN‑ul format în capitală și pentru a stabili un plan comun de acțiune. A fost desemnat Claudiu Iordache, președinte interimar, în timp ce eu, împreună cu o parte din membrii biroului, Ghica Constantin, Tudorin Burlacu, Viorel Florescu și Săsăran (drept gardă), am mers la aeroport pentru a prinde avionul spre București. În drum, ne‑am oprit la tipografie și la sediul Securității, transmițând forțelor armate care preluau controlul acestor sedii să se asigure de paza lor, iar la Securitate să se asigure preluarea de urgență a arhivei. Ajunși la aeroport, am fost conduși la comandantul aeroportului, inginerul Leș, căruia i‑am comunicat intenția noastră.
Dumnealui ne‑a informat că este bine ca în acest scop să fie înștiințat în prealabil Aeroportul Otopeni și s‑a simțit dator să ne informeze că în același avion vor călătorii și generalii de securitate Mihalea și Nuță, acesta din urmă sub nume fals de Negrilă. Ne‑a spus că au fost dezarmați, dar ne‑a atenționat în privința lor, motivând că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla cu astfel de oameni. Nu știam la acea vreme cine erau aceștia și l‑am întrebat de ce nu au fost arestați de armată. Mi‑a răspuns că nu a primit niciun ordin de la șefii lui ierarhici, deși a comunicat prezența lor, și că tot ce a putut face a fost să le rețină armele. A făcut, de asemenea, tot posibilul ca să ne ferească de atenția organelor M.I. (n.n.: Ministerului de Interne), care erau încă prezente pe aeroport. Aș vrea acum să‑i mulțumesc acestui om, care ne‑a relevat în acele momente și faptul că noi reprezentam puterea poporului în Timișoara, lucru pe care nu‑l realizam încă pe deplin.
S.P.: Cum a decurs călătoria?
L.F.: Comandantul Leș ne‑a dus lângă avion și ne‑a arătat cine sunt cei doi securiști, sfătuindu‑ne să nu stăm în apropierea lor. I‑am mulțumit, ne‑am îmbarcat, dar destinul a făcut să nu găsim locuri libere decât lângă ei. Avionul a decolat la 21,30, Burlacu cu Ghica erau așezați exact în spatele securiștilor, i‑au auzit vorbind și regretând soarta tragică a fostului dictator. Unul dintre ei suferise un traumatism corporal și mi se părea că poartă corset, care‑l făcea să stea țeapăn. Ajunși la Arad, Florescu a făcut greșeala să comande
cu voce tare 5 sucuri, indicându‑le astfel faptul că suntem împreună și determinându‑i prin aceasta să tacă. După aproape o oră de așteptare pe aeroportul din Arad, ni s‑a comunicat că din cauza unor evenimente aeriene suspecte în zona Timișoara, avionul nu mai poate decola până a doua zi. Autobuzul aeroportului care urma să ne ducă în oraș a plecat abia după o oră, astfel că am pierdut și trenul spre București și spre Timișoara. Ne‑am adresat unor ofițeri prezenți pe aeroport, spunând cine suntem și solicitând un transport urgent la gară, dar nu ni s‑a dat nicio atenție. În cele din urmă, autobuzul a plecat, am ajuns în centru după ora 23, unde am constatat că la Consiliu continuau demonstrațiile. Urma să fim cazați la un hotel până a doua zi, dar noi am hotărât să ne întoarcem la Timișoara, considerând că este periculos să mai rămânem acolo. Eu m‑am întors primul, cu o mașină a unui grup de tineri maghiari, care se îndreptau spre Timișoara pentru a aduce medicamente și sânge. M‑a impresionat profund gestul acestor oameni și am fost foarte afectat când am aflat că unul dintre ei a fost împușcat de teroriștii care se dezlănțuiseră, între timp, la Timișoara. Știu că la înmormântarea lui a participat o delegație din Arad și Timișoara.
Ceilalți tovarăși ai mei rămași în Arad (doar Florescu a mai venit în acea noapte cu o altă mașină la Timișoara) au sesizat revoluționarii din Arad de prezența celor doi generali și știu că s‑a încercat prinderea lor, însă fără succes. Ei au reușit să plece cu trenul, dar au fost arestați de fosta Miliție T. F., sesizată de tovarășii mei, la Simeria, de unde s‑a încercat
transportul lor la București, cu un elicopter. Acest elicopter a fost doborât, consemnându‑se moartea tuturor celor prezenți la bord, din motive care sunt încă necunoscute.
Referitor la relatările mele anterioare sunt dator, scuzați‑mă, în același timp, cu câteva rectificări: clopotele Catedralei au bătut încă din seara de 20 decembrie, la insistențele unui grup de membrii ai FDR, care s‑au deplasat acasă la administratorul bisericii, convingându‑l să deschidă biserica. Generalul Popescu încă nu era activat în 22, deci cei care au venit să ne anunțe de sprijinul oficial al armatei au fost un grup de ofițeri din conducerea Diviziei mecanizate din Timișoara. Un alt eveniment important al zilei de 22 a fost citirea Proclamației FDR la postul de radio Timișoara, reînființat în libertate în acea după amiază. În aceeași zi mare de 22, un colectiv condus de profesorul Radu Motica de la Universitate (nu sunt rudă cu domnia sa) a redactat rezoluția finală a Adunării populare din Timișoara, care a fost citită în Piața Operei și ulterior difuzată în tot orașul, documentul fiind multiplicat la Universitate.
S.P.: V‑ați întors de la Arad în noaptea de 22/23. Teroriști intraseră în acțiune. Ce ne puteți spune în legătură cu aceasta?
L.F.: Calea Aradului era blocată cu două TIR‑uri de către câțiva revoluționari, în scopul de a împiedeca eventuala fugă a teroriștilor, a securiștilor. Întreaga zonă era foarte fierbinte, mai ales la Tipografie, unde se desfășura o adevărată canonadă. Am încercat pe ocolite să ajungem la Operă, dar
nu am ajuns decât până în apropierea hotelului Timișoara, unde era un schimb de focuri foarte puternic. Pentru pri-ma oară atunci, după multe zile, m‑am dus la mine acasă și m‑am culcat. Am revenit a doua zi la Operă, constatând că Claudiu Iordache lipsea. Cineva mi‑a adus proaspătul apărut „Luptătorul Bănățean”, în care era prezentată, pe prima pagină, o falsă declarație a FDR. Falsul era amplificat pe pagina a treia, unde, alături de Rezoluția finală a Adunării populare de la Timișoara, era prezentat Radu Bălan ca lider al FDR, într‑un articol omagial cu o poză pe măsură. Am luat legătura imediat cu Bălan care și‑a declinat orice amestec în apariția ziarului, afirmând că îl consideră o probă de servilism specifică redacției „Drapelul Roșu”, cu nume schimbat peste noapte. Vinovatul era Teodor Bulza. I‑am cerut o dezmințire și m‑a asigurat că va rezolva acest lucru.
Între timp, afară se trăgea din plin și armata ne trimisese la Operă o grupă de militari pentru protecție. Eram foarte impresionat de schimbul de focuri ce avea loc prin ușa de la balconul Operei. Ni s‑a cerut să nu stăm în dreptul acesteia. Un ofițer descărca din când în când câte un încărcător întreg pe direcția acoperișurilor clădirilor vecine Operei. Între timp, garda noastră luase măsuri de organizare a unor patrule stradale, care supravegheau zona din jurul Operei. S‑au descurcat foarte bine și la o ieșire pe care am făcut‑o, am fost surprins de numărul mare de controale la care am fost supus.
S.P.: Cordoanele de pază și control s‑au organizat în tot orașul de către cetățeni…
L.F.: Așa este, fapt constatat și de mine când am făcut un drum până acasă.
S.P.: Revenind la teroriști, ce știți concret despre ei?
L.F.: Mi s‑a comunicat că au Garnizoană (n.n.: Militară, din străini, de origine arabă.
fost prinși și predați la centrul orașului), unii
S.P.: De către cine vi s‑a comunicat și ce s‑a întâmplat cu ei, după știința dumneavoastră?
L.F.: Atât de către cei din garda noastră cât și de ofițeri ai armatei. Nu știu ce s‑a întâmplat cu teroriștii prinși, dar am rămas mirat când unii dintre cei care au participat la prinde-rea lor mi‑au relatat că au întâlnit ulterior pe stradă oameni pe care îi predaseră la Garnizoană drept teroriști. Eliberarea unora dintre ei mi‑a fost confirmată ulterior de către procurorul militar maior Izdrescu, pe motiv că cei care îi predaseră nu dăduseră nici o declarație scrisă asupra circumstanțelor în care i‑au prins, neexistând deci probe juridice pentru arestarea lor. Astăzi însă mă întreb de ce nu s‑a făcut un apel în presă în acest sens, pentru depunerea de mărturii din partea celor care au participat la prinderea teroriștilor?
S.P.: Sau de ce nu li s‑a luat aceste declarații în momentul predării lor…
L.F.: Până la urmă am rămas mirat de faptul că nu s‑a anunțat oficial prinderea și judecarea vreunui terorist. Dar poate că mai este timp, întrucât și după 22 au murit oameni în Timișoara.
S.P.: Cum s‑a făcut tranziția „puterii”?
L.F.: Destul de dificil. Primul lucru pe care l‑am realizat a fost o declarație de adeziune a FDR la FSN (n.n.: Frontul Salvării Naționale), pe care un grup format din Burlacu, Săsăran și Ghica, au dus‑o la București, nu fără peripeții. În 23 decembrie seara, Claudiu Iordache mi‑a comunicat de la Tipografie că redacția „Luptătorului” refuză dezmințirea promisă de Bălan. Am trimis o echipă de șoc din Front (n.n. FDR), care, cu sprijinul muncitorilor tipografi, au reușit introducerea unei scurte dezmințiri apărută doar în o parte a tirajului din numărul 2 al ziarului. Am realizat că exista un adevărat complot împotriva noastră. Ajunul și Crăciunul le‑am petrecut la Operă și trebuie să mulțumesc restaurantelor din Piața Operei și COMTIM‑ului, care ne‑au aprovizionat cu cele necesare. În fața Operei lumina, de altfel, pomul de Crăciun. Între timp, continua lupta cu teroriștii. Inspectând balconul Operei și clădirile din piață am constatat cu surpriză că deși se trăgea foarte intens, nu se vedeau urme de gloanțe, ceea ce m‑a făcut să concluzionez că, cel puțin atunci, se foloseau gloanțe oarbe. Am început să am bănuieli că ceea ce se petrecea era, în mare măsură, o mascaradă menită să atenueze din vina ce plana asupra unora din șefii armatei din Timișoara. Aveam impresia, pe care ulterior au exprimat‑o și alții, că se face mult zgomot pentru nimic, pentru ca apoi unii să‑și revendice merite, printr‑o acțiune de escamotare a adevărului.
În data de 26 decembrie a venit la noi proaspătul reactivat generalul Popescu, în calitate de șef al Diviziei mecanizate.
Am convenit într‑o discuție cu Bălan, la Operă, să ne întâlnim la conducerea Garnizoanei pentru a proceda la preluarea puterii. Eu, Claudiu Iordache și Ghica Constantin, ne‑am deplasat cu grijă (împușcăturile continuau în zonă), până la Garnizoană, unde am fost ținuți 20 de minute la poartă, punându‑ne problema dacă nu ni s‑a întins o cursă. Transmițând generalului că vom pleca dacă nu suntem primiți imediat, am fost conduși înăuntru. Acolo, la o masă, ședeau locotenent colonelul Zeca împreună cu Bălan, care cred că stabiliseră deja niște linii directoare. Bălan avea pe o foaie schițată deja componența noii conduceri care prevedea cinci membri din FDR, cinci din activul PCR și cinci din armată, la care urmau să se adauge un număr de reprezentanți ai conducerii unor întreprinderi și direcții importante din oraș. La reproșul nostru că sunt cam puține locuri pentru participanții la revoluție, Bălan a mai oferit câteva locuri pentru reprezentanții tineretului timișorean. Am hotărât apoi să ne întâlnim după-amiază la municipiu, împreună cu reprezentanții orașului, pe care el urma să‑i convoace, pentru a forma Consiliul județean. Ne‑am întors la Operă și cineva, trimis special să verifice acest fapt, ne‑a comunicat că Bălan știa de falsul din ziar și că‑l plănuise împreună cu Bulza, iar poza fusese făcută în ziua apariției, în biroul lui Bulza. Atunci am explodat și, dacă până în acel moment mai aveam o oarecare încredere în Bălan, am reușit să‑i conving și pe cei din Biroul Executiv că trebuie să fie eliminat, deși avea sprijinitori înfocați, (profesorul Ivan, inginerul Ghile Aurel de la Electromotor și Savu Ioan). Ne‑am dus la municipiu
(n.n.: primăria municipiului Timișoara) unde am găsit convocată și echipa de activiști PCR, printre care Rujoiu, Posa, Rotărescu. Am spus acolo, că‑l consideram pe Bălan vinovat de a fi încercat să‑și mențină puterea prin fraudă și să ne fure revoluția și că pentru aceasta îl excludem, împreună cu toți activiști lui, din Consiliul Județean. Se poate afirma că în acest moment revoluția de la Timișoara și‑a concretizat caracterul anticomunist, ceea ce la București încă nu se întâmplase, unii dintre înalții demnitari (ex.: P. Niculescu Mizil) fiind incluși în noile structuri. La un moment dat în sala de ședințe au pătruns cu forța câțiva oameni avându‑l pe Savu Ion în frunte, motivând că sunt și ei reprezentanți ai revoluției, au făcut o apologie lui Bălan cum numai lui Ceaușescu i se făcea înainte, pledând pentru păstrarea lui la conducerea județului. Bălan, care stătea lângă mine, mi‑a spus printre dinți: „Uite, domnule, ce‑mi face ăsta!”. Savu nu știa probabil că decizia de excludere a lui Bălan fusese luată. Ulterior, același Savu a fost prezent în fruntea tuturor demonstrațiilor care s‑au făcut împotriva noastră până în momentul în care mi‑am oferit demisia. Încă de atunci am bănuit însă că acest om, deși printre primii participanți la Revoluție, făcea parte dintr‑o rețea organizată și controlată de fostul activ de partid și, poate, de alte instituții, ce urmăreau perpetuarea vechiului regim, odată cu preluarea Revoluției. Perestroika însă nu le‑a reușit atunci. S‑a format noul Consiliu Județean, fără reprezentanții activului de partid și fără o parte din personalitățile convocate de Bălan, recuzate datorită atitudinii
slugarnice față de fostul regim. În locul lor au fost introduși oameni din Front.
S.P.: După ce criterii?
L.F.: în primul rând după cel al curajului și al rolului pe care noi am considerat că l‑au avut în Revoluție, precum și după pregătirea de care noi știam că dispuneau. Din păcate, la acest ultim capitol trebuie să recunosc că majoritatea erau oarecum deficitari. Trebuie să vă mai spun că mulțimea celor din Operă era foarte eterogenă, de la bișnițari și dezechilibrați mintal până la intelectuali, mai toate categoriile posibile. Din păcate, ultimii erau cei mai puțini și acest lucru a ieșit pregnant în evidență în perioada următoare.
S.P.: Care au fost principalele măsuri organizatorice ale noii conduceri locale?
L.F.: Principala noastră grija a fost reluarea activității economice a județului, paralizată în mare parte de evenimentele Revoluției. Situația existentă în Timișoara nu era departe de una haotică și doar câteva întreprinderi lucrau pentru a asigura minimul necesar existenței orașului. În foarte multe întreprinderi erau greve, cerându‑se în principal schimbarea conducerii. Am procedat de aceea, ca o primă urgență, la desfășurarea alegerilor de organizații FSN pe întreprinderi, cu sprijinul cărora doream să asigurăm desemnarea noilor conduceri și reluarea activității economice. În ciuda dificultăților, s‑a reușit finalizarea acestei acțiuni. O altă problemă dificilă a constituit‑o preluarea, distribuirea ajutoarelor, care efectiv ne‑a scăpat în mare măsură din mână.
Am fost confruntați și cu proiectarea noilor structuri organizatorice pe domenii pentru organizațiile FSN, pe care, noi timișorenii, le‑am prezentat celor de la București, reușind iarăși să fim cu un pas înainte. Inginerul Burlacu, sprijinit de un colectiv incluzând pe domnul jurist Bota, care a dormit zile întregi la sediu, precum și de economiști puși la dispoziție de conducerea armatei, au reușit să realizeze niște planuri de organizare destul de bune, cele vechi nemaicorespunzând realității. Mai era și problema celor grav răniți, la care se impunea un tratament ce depășea uneori posibilitățile tehnice locale. Am sprijinit, pe cât am putut, inițiativa medicilor de la Spitalul Județean, pe lângă delegațiile străine ce ne vizitau în acel moment. În aceeași perioadă am fost pur și simplu asaltați de jurnaliști și reporteri TV străini. Ne‑am străduit să prezentăm o imagine demnă asupra evenimente-lor din România și să justificăm întârzierea cu care ele s‑au produs față de alte țări, prin teroarea impusă de Ceaușescu și numărul mare de victime cu care am plătit libertatea. Am mai avansat, cu această ocazie, la mai toți reprezentanții de presă ai marilor puteri industriale, că în noua conjunctură, România ar merita acordarea unui ajutor complex similar celui de care au beneficiat, după cel de Al Doilea Război Mondial, Germania și Japonia, cunoscut în toată lumea ca „Planul Marshall”. Le‑am spus că dacă exemplul României va reuși, țara noastră se va integra în structura Europei libere și va constitui cel mai puternic catalizator pentru eliminarea comunismului din țările vecine. De asemenea, am alcătuit un mesaj de recunoștință și speranță pe care l‑am trimis
președintelui S.U.A., prin intermediul domnului pastor baptist Duculescu, ce fusese invitat la o importantă manifestare spirituală la Casa Albă.
S.P.: Apelurile cu privire la un proiect de ajutor, foarte interesant de altfel, au avut un ecou?
L.F.: Da, am fost foarte plăcut surprins să aud că la ultima conferință a celor mari și puternici din Europa, ținută la Davos în Elveția, s‑a pus și problema unei eventuale asistențe economice complexe de genul „Planului Marshall” pentru țările Europei de Est. Din păcate, la noi însă s‑a creat o instabilitate care ne ține departe de condițiile pe care noi singuri ar trebui să le creăm pentru a face posibil un astfel de ajutor.
S.P.: Vorbiți despre contactele avute cu Bucureștiul, cu Consiliul Frontului Salvării Naționale…
L.F.: Am fost invitați la prima ședință a CFSN, organizată la începutul lunii ianuarie. Ne‑am dus o delegație destul de numeroasă, sperând să fim primiți mai mulți în acest organism, așa cum s‑a procedat cu o parte din revoluționarii bucureșteni. Spre surprinderea noastră, nu am fost acceptat decât eu, în calitate de președinte al Consiliului Județean, așa încât restul colegilor mei a trebuit să asculte cele discutate la difuzorul din camera alăturată. Ni s‑a făcut totuși o primire călduroasă, exprimându‑și simpatia față de noi domnii Mazilu, Iliescu, Nicolaescu. La această ședință am fost din nou obligat să fiu din nou revoluționar și să impun să se accepte pentru Timișoara schimbări în conducerea
întreprinderilor și instituțiilor, acolo unde majoritatea angajaților considerau că erau necesare. Marea majoritate a celor prezenți proveneau din județe în care tranziția se făcuse complet pașnic și insistau mereu să nu se aprobe aceste schimbări decât cu avizul ministerelor, sau să nu se facă deloc. Au susținut poziția mea, spre cinstea lor, reprezentanții județelor în care cu adevărat a avut loc o revoluție (Arad, Brașov, Sibiu). Domnul Iliescu, în final, a luat cuvântul și a concluzionat că nu este bine să se facă astfel de schimbări, deoarece conduc la anarhie și pot destabiliza situația. Deși îl stimam în acel moment, m‑am văzut silit și să‑l întrerup și să avertizez pe cei prezenți că dacă vor încerca să impună astfel de condiții, în Timișoara va avea loc probabil o a doua revoluție. Le‑am explicat, în acest sens, cum unii directori timișoreni au împiedicat pe angajații lor să participe la demonstrație sau chiar i‑au amenințat, că alții au făcut abuzuri și că în general exista un soi de mafie locală ce integra și securitatea care, dacă nu era desființată, ar fi ajuns în scurt timp să preia din nou puterea. Destul de iritat, domnul Iliescu a spus: „Văd că domnul de la Timișoara insistă din nou în această problemă, așa că faceți atunci la Timișoara cum credeți de cuviință”, afirmație ce a entuziasmat pe tovarășii mei care așteptau alături (Ghica, Băcanu, Milutin). După ședință, Aurel Dragoș Munteanu, proaspăt director al TVRL, căruia îi reproșasem că nu trimisese încă o echipă de reportaj la Timișoara (fusese deja nenumărate echipe TV străine), m‑a asigurat că aceasta va pleca odată cu noi. Echipa a plecat totuși cu noi, dar în Timișoara a dispărut (apoi am văzut la TV un simplu reportaj cu imagini din Piața Operei), fără să
fi luat legătura, așa cum stabilisem, cu noi. Am realizat că eram încă sub interdicție.
S.P.: Au existat neînțelegeri în cadrul noii și încă fragedei conduceri locale? Dacă da, care au fost cauzele?
L.F.: Neînțelegerile au apărut odată cu încercarea de a se proceda la o remaniere impusă printr-o directivă emisă de Guvern, care cerea ca fiecare membru din conducerea Frontului să aibă o confirmare din partea întreprinderii. Cercetările efectuate de noile organe de ordine au descoperit că existau în Consiliu și oameni cu cazier, fapt ce contravenea indicațiilor primite. Ni s‑au mai semnalat de către armată, precum și de administrațiile respective, că la fostul hotel PCR și la Școala interjudețeană de partid, unde erau și depozite cu ajutoare, se produc fapte reprobabile de către componenții echipelor noastre, desemnați cu gestionarea depozitelor respective. Am luat măsuri de a evacua de acolo pe cei în cauză și astfel au apărut nemulțumiri. Sorin Oprea a preluat conducerea unui grup dizident și, cu o viclenie care m‑a surprins, a pus la cale un plan de a mă compromite. În acest scop, o primă etapă a constat în a instiga un grup de studenți împotriva mea. Îl ajuta în această „nobilă” muncă actualul „deputat” Dumitrescu și alții din fosta gardă.
S.P.: Într-adevăr, zvonuri pe seama dumneavoastră au început să circule prin oraș…
L.F.: Da, mi‑au parvenit și mie, dar aceasta nu a fost decât începutul. „Dizidenții” au format o delegație la care s‑a alăturat și un membru al Comitetului Executiv (Băcana),
care a plecat la București în scopul de a solicita schimbarea mea. Nu au găsit audiența necesară, dar au aflat că Sergiu Nicolaescu se pregătea să vină ca delegat al Consiliului Național (n.n.: al Frontului Salvării Naționale) la Timișoara. Sosirea lui Nicolaescu la Timișoara a obligat grupul să se precipite. După ce am vizitat dimineața niște întreprinderi, spre seară s‑au prezentat câțiva din grup solicitând să fie ascultați de domnul Nicolaescu. Acesta nu a acceptat să stea de vorbă cu ei decât în prezența și a altor persoane din conducere. Mi s‑au adus acolo o serie de acuzații privind maniera mea de a conduce, dar alți membri din Front i‑au acuzat pe protestatari de fraude în administrarea bunurilor și de acțiune de compromitere a întregului FDR. Domnul Nicolaescu a fost de partea noastră și a încercat să aplaneze lucrurile. Ne‑a atras atenția că Timișoara este în atenția țării întregi și că o sciziune în conducere aici ar putea compromite imaginea pe care ne‑a făcut‑o Revoluția. Văzând că nu le reușește planul, „dizidenții”, ne‑au anunțat că un grup de studenți din oraș ar dori să se întâlnească cu domnul Nicolaescu la Facultatea de Electrotehnică. Am ajuns acolo pe la orele 22 și am constatat cu surpriză că amfiteatrul era plin. Nu am văzut pe nici unul din studenții mei. Mi s‑a spus că sunt acolo și studenți de la Medicină și Universitate.
S.P.: Ce s‑a discutat acolo?
L.F.: Credeam că vor să‑l cunoască mai bine pe Sergiu Nicolaescu, când colo, majoritatea întrebărilor, care erau de fapt învinuiri, mă vizau pe mine. Eram acuzat de dictatură, precum și de prezența în Consiliu Județean a unor persoane
fidele mie. Le‑am răspuns că acești oameni apăruseră acolo pentru că au participat la Revoluție și că nu‑i cunoscusem înainte. Un student a incriminat un cadru didactic pentru imoralitate și luare de mită reclamând înlăturarea acestuia din conducerea județului. I‑am răspuns că acest lucru nu‑l puteam face deoarece nu dispuneam singur de includerea sau eliminarea cuiva. Am constatat apoi că aceste învinuiri mi‑au fost repartizate mie, probabil fiindcă cel în cauză nu prezenta interes pentru cei ce doreau să mă compromită cu orice preț. În final, un student mi‑a cerut să demisionez și i‑am răspuns că o voi face, dacă mi se va cere acest lucru, într‑un cadru legal. Am observat însă că era doar un grup restrâns care mă interpela, spre surpriza celorlalți care nu cunoșteau adevăratul scop al întâlnirii ‑ denigrarea mea.
S.P.: Vă rog să‑mi spuneți ce s‑a întâmplat la alegerile din 7 ianuarie 1990?
L.F.: În 7 ianuarie trebuia să alegem în cadrul Consiliului Județean, constituit cu 7 zile în urmă, Biroul Executiv, pe șeful Poliției și cel al Pompierilor. Cineva, „bine intenționat”, a publicat în ziarul local un anunț privind întrunirea Consiliului Județean, cu specificația că lucrările vor fi publice. Tot pentru ziua de duminică fuseseră invitați, pentru un prim contact, reprezentanții câtorva întreprinderi ce‑și alcătuiseră deja comitetele de front, dar la o altă oră. Probabil același binevoitor a revocat ora, chemându‑i exact la ora când avea loc ședința Consiliului Județean și introducându‑i în sala respectivă. Ne‑am pomenit cu peste 200 de persoane, cărora le-am
comunicat că acolo urma să aibă loc o ședință de Consiliu, rugându‑i să poftească într‑o sală alăturată. Câțiva din cei prezenți au cerut să participe și ei la ședință. Între timp au mai pătruns în sală un alt grup de vreo 100 de oameni condus de Savu Ioan declarând că doresc și ei să participe la alegeri. Le‑am spus că trebuie ales doar Biroul Executiv din cadrul Consiliului Județean. Ni s‑a reproșat atunci că nu am fost aleși democratic și ni s‑a cerut să facem în acel moment alegerile. Le‑am răspuns că întreg consiliul este provizoriu și, în jurul datei de 20 ianuarie 1990, odată cu definitivarea alegerilor din întreprinderi, vom proceda la alegerea unui nou consiliu, dar că, până atunci, cel actual trebuie să funcționeze, deoarece majoritatea membrilor săi aveau sarcini distribuite. Le‑am spus că dacă procedăm în acel moment la alegeri, peste câteva zile ar putea veni și alții să ceară alte alegeri ș.a.m.d., ceea ce ar fi împiedicat să ne desfășurăm activitatea. S‑a creat dezordine și atunci am decis să ne retragem într‑o altă sală pentru a continua lucrările. A fost ales cu această ocazie Biroul Executiv și șeful Poliției, în persoana profesorului Motica, jurist de profesie, măsură ce a stârnit reacție în conducerea Ministerului de Interne, dar noi am insistat, motivând că în orice stat civilizat și democratic, șeful poliției trebuie să fie un civil, jurist, care să se schimbe odată cu alegerile, pentru a nu permite Poliției să devina stat în stat.
S.P.: De ce ați demisionat?
L.F.: Am primit câteva lovituri dure, care mi‑au zdruncinat încrederea (ședința cu studenții, zvonurile calomnioase apărute în presa locală), la care s‑a adăugat o
stare de spirit specială, legată de faptul că mi se reproșa că aș fi răspunzător de tergiversarea clarificării numărului real de morți, suspiciune accentuată de faptul că unele cadavre au fost îngropate pe ascuns, după data de 25 decembrie 1989, veste ce m‑a surprins și pe mine și am sesizat acest fapt organelor de procuratură.
În 12 ianuarie 1990, în timp ce mă aflam la o ședință de analiză a muncii la E.L.B.A., am fost anunțat că se strângeau oameni la Consiliul Județean, care protestau în legătură cu ancheta privind numărul morților și cu faptul că securiștii erau încă liberi. M‑am deplasat la sediu și am găsit o mulțime agitată. Am coborât din mașină și am încercat un dialog cu câțiva dintre participanți, dar nu am reușit. Am auzit atunci strigăte de genul „jos moldovenii”. Am urcat în sediu și am încercat să vorbesc la microfon. Nu mi s‑a dat voie și am văzut un grup masiv de fete care strigau: „să fie din Banat”, în timp ce alții strigau „demisia”. Mi‑am anunțat demisia la microfon. A apărut apoi generalul Popescu, care fără să stea de vorbă cu mine, s‑a adresat mulțimii, spunând că, la cererea ei, armata va prelua temporar controlul.
„Dialog Liberal”, numerele 11 (4 martie) –18 (29 martie), 1990
Notă 2019
Interviul a fost realizat în modestul apartament al domnului Lorin Fortuna, aflat la parterul unui bloc din Timișoara, cartierul Circumvalațiunii, fiind înregistrat pe casete audio. Pe câteva dintre acestea
le mai am și în prezent. Nu mi‑a fost ușor să public interviul în „Dialog Liberal”, unde, de bine de rău, aveam o poziție de fondator… dar nu de șef, nici măcar de membru al PNL. De altfel, nici domnul Fortuna nu era membru PNL, acesta fiind motivul pentru care mulți dintre fruntașii de atunci ai PNL‑ului local nu doreau publicarea interviului: „nu e de‑al nostru, de ce să fie publicat?”. Până la urmă, am reușit să‑l tipăresc, să nu spun să‑l strecor, în mai multe numere consecutive. Un sprijin în publicarea lui am avut din partea viitorului deputat PNL Horia Rusu, om cu o adevărată viziune liberală, din nefericire mort prematur.
Cred că lectura acestui interviu cu domnul Lorin Fortuna, în opinia mea, unul din puținii lideri autentici ai Revoluției de la Timișoara, relevă importante aspecte ale desfășurării evenimentelor de la Timișoara, de la începutul revoltelor până, nu întâmplător, în data de 12 ianuarie, când la București lupta pentru noua putere se ascute, radicalizează teribil. Dincolo de aceasta, inter-viul prezintă și nașterea primului nucleu organizat al revoluției române din 1989, Frontul Democratic Român, precum și a platformei program a acestuia, în fapt, prima și adevărata proclamație revoluționară „de la” Timișoara, cât și din întreaga Românie. Lorin Fortuna a fost marginalizat rapid, spre deosebire de alți membrii din FDR, care au înțeles că trebuie să se dea cu puterea neocomunistă de la București, dacă vor să se înfrupte din bucatele ce se coceau acolo. Pe de altă parte, în primele luni ale anului 1990, după ce frica
de Securitate a dispărut în Timișoara, au apărut noi revoluționari locali, dintr‑o dată transformați în anticomuniști sadea (spun asta pentru că majoritatea celor foarte guralivi fuseseră membri PCR), care, geloși parcă pe cei care au fost în primele rânduri în zilele Revoluției, inclusiv pe naivul Lorin Fortuna, au confiscat repede elanul revoluționar al Timișoarei, inclusiv balconul Operei, din care ne‑au citit o altă „proclamație”