În 20 decembrie 1989, am plecat din curtea Întreprinderii de Detergenți, unde eram angajat ca analist-programator, cu agenda de la serviciu sub braț, și am ajuns în fruntea coloanei de zeci de mii de timișoreni ce au plecat de pe Platforma Industrială Calea Buziașului – începând cu Întreprinderea Optica și apoi de la toate celelalte – ce se îndrepta spre centrul orașului, dărâmând pancartele cu ”Partidul Comunist” și cu ”Ceaușescu” ce erau montate pe fațadele sau acoperișurile întreprinderilor.
Sesizând că e nevoie de anumite acțiuni pentru a antrena și motiva ca acea mulțime să se manifeste coerent și unitar, pentru a rezida forța ei, am acționat, dacă am văzut că nu o face altcineva, dar e nevoie și eu știu, am făcut. E simplu. Așa am ajuns lider, fără să mă gândesc la asta, fără să-mi propun asta. Pur și simplu am făcut ce era nevoie.
Am dus coloana pe traseul: Detergenți – Banatul – Abator – Sala Olimpia – str. Cluj – Spitalul Bega – Facultatea de Mecanică – Spitalul de Ortopedie – Consulatul Iugoslav – Mobila Banatului – Piața Kutl – Maternitatea Odobescu – Gara de Nord – Parcul Central – Catedrală – Primărie, apoi coloana de demonstranți împreună cu TAB-ul captiv(unul din cele 6 care ne așteptau și ne amenințau cu țevile mitralierelor îndreptate amenințător, pentru a ne bloca, între colțul Primăriei, Cinema Capitol și Parcul Justiției), a plecat la Comitetul Județean PCR, unde erau demnitarii comuniști veniți de la București (Primul Ministru Dăscălescu, Bobu, Coman, Pacoste, etc).
Toată lumea dorea să ajungem cât mai repede în Piața Operei – unde se adunau de obicei timișorenii – acolo se desfășurau toate întrunirile cu mulțimi mari, din zona centrală. N-a fost chiar simplu să conving acea coloană imensă să urmeze acel complicat și sinuos traseu, mai ales prin străduțele din zona Consulatului, dar doream să vadă o cât mai mare parte din locuitorii Timișoarei, CĂ AM IEȘIT!
Era de asemenea firesc să atingem zonele câtorva spitale, pentru a încuraja personalul medical să se ocupe bine, cu grijă, de răniți, să discutăm cu Consulul iugoslav( era singura noastră legătură cu țara și cu lumea, Timișoara fiind ocupată și înconjurată de forțele de represiune, cu legăturile telefonice tăiate), să ajungem la ELBA, ca un omagiu pentru că ei (cu o zi înainte – în 19 decembrie 1989 – au fost prima întreprindere care a declarat Greva Generală), în fața Catedralei Mitropolitane, ca omagiu pentru tinerii care au murit pe trepte, cu lumânări în mâini, demonstrând pașnic, luni 18 decembrie 1989, de exemplu.
Au fost momente extraordinare, care m-au marcat în mod deosebit. Pentru prima dată, în viața mea de până atunci, m-am simțit Om! Simțeam că-mi expandează sufletul și-n iubirea mea, puteam să cuprind și să îmbrățișez toți oamenii, toată Țara, toată Lumea! Când am trecut prin fața Centrului de Igienă și prin fața spitalului Bega, și noi strigam: ”Aveți grijă de răniți”, ”Aveți grijă de copii”, ne curgeau și nouă lacrimile și medicilor, asistentelor și mămicilor ce erau ciorchine la geamuri și ne făceau cu mâna.
La Spitalul de Ortopedie, în față, probabil deranjând clarviziunea și eficiența dovedite până atunci, după ce am solicitat din nou să nu mergem direct la Operă, ci la Consulatul Iugoslav, am fost atacat din spate și strâns cu putere de gât, profesional, fiind pe punctul să-mi pierd cunoștința – împăienjenindu-mi-se privirea, ne mai putând respira și înmuindu-mi-se genunchii, cel ce m-a atacat așa laș, pe la spate, striga despre mine :”Securistul, securistul!”.
Se poate muri foarte ușor și rapid, în astfel de situații! Șansa mea a fost că cei ce i-am adus până acolo, m-au scăpat. Domnul să-i răsplătească!
La Consulat, a urcat pe gard și am vorbit cu consulul Mirko Atanațcovici, care era la fereastră și privea marea de oameni ce se revărsa, spunându-i: ”Vă rugăm să transmiteți la București, la Ambasadă, la Beograd și în toată lumea, că noi nu mai vrem comunism, că ne-am luat soarta în mâini și nu vom ceda!”. Mi-am cerut scuze, că și ei erau stat comunist, dar i-am spus încă o dată că: ”Noi nu mai vrem comunism!”.
La Catedrală am spus ”Tatăl nostru”, pentru cei căzuți acolo. Între Catedrală și Primărie, perpendicular pe direcția noastră de înaintare, cam la 100 de metrii de cele 6 TAB-uri în fața noastră, era un cordon de militari ce mânuiau închizătoarele AKM-urilor, armându-le și un ofițer ne amenința că dacă nu ne oprim va trage în noi. Gândiți-vă, că după ce s-a murit atâtea zile, nu ne gândeam că glumește!
Cu tot dramatismul situației, ținând cont de iminența, imprevizibilitatea, felurimea, modalitățile și direcțiile de atac ale autorităților statului comunist, am trăit momente înălțătoare, după tensiunea zilelor precedente, în care au fost aproape 1000 de arestați, nenumărați răniți și mulți morți.
Atunci, noi puteam fi distruși, dar nu învinși! Gândiți-vă, pe acel lung traseu, de atâția kilometri, zeci de mii de oameni, în stare de Revoluție, nimeni n-a distrus nimic, nu s-a călcat nici măcar iarba, se mergea numai pe carosabil, încolonați, hotărâți, fermi, asumat. Dacă priviți deasemenea, fotografiile făcute de sus și filmările din Piața Operei (devenită Piața Victoriei), se vede că oamenii – ÎN STARE DE REVOLUȚIE – sunt așezați după forma Pieței, a trotuarelor și a aleilor, fără a călca spațiile verzi! Eram o mare de oameni ce-au hotărât să-și ia viața în mâini, cu orice risc, dar așezat și profund: JOS COMUNISMUL, JOS CEAUȘESCU, JOS DICTATURA!
Revoluția de la Timișoara, a fost fără dubii și hotărât, profund ANTICOMUNISTĂ. Nu uitați că atunci, aici la Timișoara, s-a strigat din inimă: ”COMUNISMUL S-A NĂSCUT PE NEVA ȘI-A MURIT PE BEGA!”