„Umblând în acest mod, la întâmplare nu respectând cine ştie ce plan, la un moment dat ne-am trezit în faţa Unităţii Militare din Calea Lipovei. Am apărut acolo de pe Borzeşti. În faţa intrării, în stradă – soldaţi cu arme, înaintea lor inşi în veştminte negre, un fel de combinezoane, persoane între 35 şi 40 de ani, în poziţie de tragere! Nu este adevărat că revoluţionarii, că mulţimea a încercat să pătrundă în Unitatea Militară. Cine a lansat zvonul e prost ori rău intenţionat, cine crede – tâmpit. Cum să te duci, cu mâinile goale, peste militari dispuşi în poziţie de tragere?! Ne-am apropiat cât ne-am apropiat, ne-am oprit aşa, ca broasca în faţa şarpelui, nimeni nu ştia ce avea să urmeze, ce trebuia să facă, comandantul formaţiei ne-a ameninţat, ne-a spus să plecăm, noi… noi ce altceva să facem, am început să lansăm lozinci. Armata e cu noi!… Armata e cu noi!… Români, veniţi cu noi!… Români, veniţi cu noi!… N-au venit românii, ăia nu erau români, erau oamenii tartorului, au venit… plumbii! Ne-am împrăştiat ca vrăbiuţele, care cum am putut, ne-am călcat în picioare, ne-am bulucit, ne speriaserăm cu totul, nu însă într-atât, încât să nu facem, să nu fac o observaţie ce mă urmăreşte de atunci mereu. Focul a fost declanşat de militarii din faţa unităţii. Este posibil ca printre noi să fi fost infiltraţi securişti, agenţi, nu ştiu, impresia mea asta este, repet, că au fost inşi care au tras şi din alte locuri decât din faţa unităţii… Noi, cei din jurul meu, am fugit spre Calea Borzeşti. După vreo sută de metri – un grup ce venea pe alee înspre noi. Am format un nou grup, neam mai revenit, am decis să mergem spre centrul oraşului. Din păcate după ce-am ajuns pe Ialomiţa, colţ cu Calea Lipovei – atunci teren viran, nu erau blocuri acolo – din nou foc asupra noastră, din nou buluceală, fuga într-o parte, în alta, spre locul în care credeai că nu te găseşte glonţul. Mi-amintesc că în Lipovei, colţ cu Borzeşti, în apropierea Cimitirului Eroilor, a fost împuşcat un tânăr în picior. Tânăra de lângă el, nu ştiu de ce am rămas cu convingerea că era studentă, s-a dezbrăcat, şi-a scos sutienul şi l-a pansat. Vecinul care era cu noi, domnul Cană, era plin de sânge pe pantof. Pe rănit l-a luat un grup de băieţi şi lau dus în prima scară din Calea Lipovei, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, sper să fi scăpat cu viaţă, poate l-a ajutat bunul Dumnezeu şi e bine. N-am ajuns în centru, cu hăituirile alea timpul a trecut, la un moment dat ne-am şi rătăcit, în fine ne-am dumirit unde ne găseam, cum să ajungem la sora mea după care, pe la 3 dimineaţa, în jur de 3 dimineaţa am ajuns acasă. Astea s-au petrecut în noaptea de 17 spre 18 decembrie.”
Mihaela Muntean, în Candelă împotriva timpului de Titus Suciu și Vasile Bogdan