Vasile Popovici
Timp de aproape un an (2019) Universitatea de Vest din Timișoara, prin
conducerea ei, Marilen Pirtea (rector) si Mădălin Bunoiu (prorector), a făcut
toate eforturile pentru ca revoluția să fie cinstită cum se cuvine la ceas
aniversar.
Universitatea de Vest a fost singura, repet: singura, instituție din
Timișoara ce a elaborat un plan complex și de durată pentru a întreține vie
memoria evenimentului prin care ne-am recuperat condiția de ființe libere și
demne. Ca să nu rămână un program limitat la mediul academic, ci unul viu și
deschis pentru toată comunitatea, UVT a mizat pe profesorii direct legați de 16-
22 decembrie 1989 și de Proclamația de la Timișoara.
După un an de zile de conferințe, cursuri, expoziții, intervenții în media,
articole și volume, aș dori să fac câteva observații de la care ne-am abținut cu
toții în lunile trecute, când prioritară a fost realizarea programului.
Mesajul de față se adresează mai ales revoluționarilor cu diplomă, imensă
capcană inventată de mizeria politică numită Ion Iliescu și de banda lui de
profitori post-revoluționari. Așa cum personal am susținut mereu, din 1990 până
azi, inclusiv ca parlamentar, de pensie și ajutoare n-ar fi trebuit să beneficieze
decât familiile îndoliate în decembrie 89 și răniții cu handicap. Toți cei care am
participat la proteste atunci am făcut-o, presupun, strict din motive de conștiință.
Răsplata tuturor trebuia să fie bucuria izbânzii și șansa că, pentru prima oară sub
comunism, vorba noastră și fapta noastră au ajuns să fie în acord. Însă, între
timp, totul a fost transformat într-un comerț de conștiințe. În haita lui Iliescu s-
au înhămat, mai devreme sau mai târziu, valuri, valuri de revoluționari, atrași de
pensii, premii, tinichele, pământuri, spații comerciale, iar procesul acesta
rușinos pare că nu mai are sfârșit. Ce profundă descalificare morală!
Vorbind strict despre timișoreni, credeam că pentru ei, ca locuitori ai unui
oraș multicultural și mândri de condiția asta, e cât se poate de clar că revoluția a
reușit prin unitatea etniilor. De ce am strigat noi atunci de sute și sute de ori
„Unitate!”, dacă nu pentru că am înțeles că în unitate stă forța noastră? Azi încă,
există revoluționari și timișoreni care ar diminua sau chiar ar anula meritele
pastorului Tökés, fiindcă știu ei, precum Securitatea și Ceaușescu în persoană,
că pastorul a fost în solda Budapestei. Pentru aceștia, revoluția ar trebui să
urmeze până la un punct scenariul lui Ceaușescu și al Securității, iar de la punct
încolo, anume din momentul când intră ei înșiși în dispozitiv, revoluția ar urma
scenariul „adevărat”. Aberații interesate, atribuiri de merite exagerate! Cei ce au
fost în stradă în 16 decembrie și susțin aceste teze calcă în picioare, sub
presiunea unui naționalism descalificant, propriul lor act de patriotism și curaj,
nesocotesc condiția lor multiculturală de timișoreni și sfârșesc prin a ceda
rușinos, la spartul târgului, în fața tezelor securist-comuniste.
Cine își închipuie că fără puținii ce au fost în 16 decembrie în stradă ar fi
existat ziua de proteste însângerate din 17, cine își închipuie că fără 16 și 17 ar
fi început să fiarbă întreprinderile, cine crede că întreprinderile ar fi ieșit, în
uriașe coloane ale protestului, venind din cele patru zări spre centru și umplând
văzduhul Timișoarei de forța nemaiuzită a glasului lor, forță umană ce a împins
tancurile, șirurile de soldați și ofițeri ai armatei, Securității și Miliției înarmați
până în dinți, acela e pur și simplu idiot, fie că e revoluționar cu diplomă, fie că
e simplu securist interesat de rescrierea istoriei. Iar cine a ieșit la proteste a a
fost adus în stradă de propria sa conștiință și de propriul său curaj, fără
perspectiva vreunui avantaj altul decât de a trăi într-o țară liberă. Personalizarea
excesivă a revoluției este necinstită și jignește miile de oameni ce au fost acolo
și nu cer nimic. Nu doar că nu cer nimic, dar nu ar accepta nimic pentru ceea ce
a fost un legământ între persoana lor și conștiința lor, un act pur spiritual, dacă
nu de-a dreptul sacru. Nu sunt vorbe mari, e realitatea cea mai reală.
Există o logică internă a săptămânii revoluției, fără de care nimic nu se
poate explica decât prin cretine teorii ale complotului, ale intervenției străine,
ale așa-zisei pactizări între forțele de represiune și demonstranți. Să fie clar:
forțele de represiune n-au cedat în Timișoara decât pentru că nu mai puteau
conta pe susținerea bazei lor, a soldaților și a gradelor mici, după zile de
interacțiune, în stradă, între populație și soldați/ofițeri (se uită că eram oraș
ocupat la propriu de forțele de represiune: zi și noapte, din 17 până în 20
decembrie, ne-am mișcat atunci printre șiruri nesfârșite de oameni înarmați, în
uniformă militară și în civil, cu arma la piept, încărcată cu muniție de război,
militari și securiști și milițieni dublați de tancuri, tanchete și camioane cu
tehnică militară).
Revoluționarii din baloanele Operei și al Județenei de Partid au existat
doar pentru că în fața lor s-au aflat zeci de mii de oameni, detaliu ce nu ia nimic
din meritul celor ce au urcat acolo, dar detaliu ce pune lucrurile în echilibrul lor.
Orice altă revendicare exagerată e o impostură.
Și revenind la rolul conștiinței: ea există sau nu există. Conștiința nu
poate exista o săptămână, după care se evaporă în neant. Conștiința e o afacere
de durată și un examen permanent. Dacă l-ai trecut o dată nu însemnă că îl treci
mereu. Atunci când ai fost între cei două sau trei sute de protestatari din fața
bisericii reformate, în 16 decembrie, sau când ai fost cu zecile de mii începând
cu 20 decembrie, cum oare poți sfârși, în lunile care au urmat, în brațele lui
Iliescu, care-i numise miniștri și-i păstrase în funcții pe călăii Timișoarei și ai
Bucureștiului, Stănculescu, Chițac, Gușe? Sunt întrebări pe care dacă nu le
punem nu înseamnă că le și uităm.