Adrian Kali
La peste trei decenii de la evenimente nu este nici acum clară situația morților revoluției române anticomuniste din decembrie 1989. Un subiect sensibil este constituit de statistica celor 6 zile de confruntări (15-20 decembrie 1989) derulate în orașul de pe Bega. Explicația este legată de modul în care autorităţile comuniste au şters urmele represiunii din Timişoara.
În perioada evenimentelor decembriste bilanţul decedaților de la Timişoara a evoluat de-a lungul zilelor într-un mod straniu. Potrivit informaţiilor venite din Iugoslavia, în zilele de 18 și 19 decembrie existau 2000 de persoane ucise. Conform agenţiei de presă est germane ADN, în data de 20 decembrie erau aproximați 3000-4000 de morţi. După două zile cifrele aceleiași agenții aratau total diferit: 4600 de morţi, 1860 de răniţi, 7000 de condamnări la moarte şi 13000 de persoane arestate. Conform unor informaţii provenite de la oficialităţile locale citate de agenţia iugoslavă TANIUG, în 22 decembrie erau estimate 5000 de victime. Această cifră este preluată de agenţia sovietică TASS, în data de 23.12.89. În aceeași dată, potrivit TV Ungare, care citează un martor maghiar, la Timișoara este descoperită o groapă comună în care sunt 4630 cadavre. În paralel, în aceeași zi, agenţia iugoslavă TANIUG anunță 12 000 morţi. Sursa citată este un membru C.F.S.N. care face și precizări: 4 632 persoane ucise în confruntări directe cu gloanţe şi baionete, 7 614 persoane au fost imediat împuşcate şi 13 200 persoane arestate. La procesul de la Târgoviște din ziua de 25 decembrie1989, cuplul dictatorial Ceaușescu este acuzat, condamnat şi executat în special pentru genocid – 60 000 de victime în timpul regimului condus de ei.
La 30 decembrie, potrivit oficialităţilor locale din Timişoara, citate de Agenţia France Presse, bilanţul oscilează între 3500 și 4000 de morţi. La 3 ianuarie 1990, gen. Vasile Ionel, şeful Statului Major al Armatei dădea asigurări că în scurtă vreme vor fi anunțate cifrele corecte ale victimelor represiunii. La câteva zile distanță, la 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan, membru al Biroului Executiv al F.S.N. declara Agenţiei France Presse că numărul total al morţilor din timpul Revoluţiei din România nu depăşeşte cifra de 10000. Potrivit unui bilanţ oficial dat publicităţii la Timişoara în ziua de 18 ianuarie 1990 confruntările din perioada 17-27 decembrie 1989 s-au soldat cu 90 de morţi (dintre care 71 neidentificaţi) și 33 de disparuţi. Gen. Gh. Popescu, comandantul militar al regiunii, declara agenţiei TANIUG la 27 ianuarie 1990 că circa 100 de persoane au fost ucise în cursul evenimentelor de la Timişoara. Oficialitatea militară a atribuit supraestimarea numărului de morţi unei „confuzii generale”.
În timpul tragicelor evenimente din decembrie 1989 autoritățile comuniste au sustras din morga Spitalului Judeţean Timiş cadavrele unor persoane decedate în acţiunile de represiune. Aceste ,,dovezi” ale represiunii au fost transportate la Bucureşti şi incinerate la crematoriul ,,Cenuşa”. Cifra vehiculată la procesul de la Timişoara a persoanelor duse la crematoriu este de 40, dar totalul este, în realitate, de 43.
Monumentul ridicat de către Asociația Memorialul Revoluției la Popești-Leordeni, locul presupusei deversări a cenușii, conține 39 de nume la care se adaugă 5 cadavre neidentificate. Incinerarea cadavrelor s-a făcut în noaptea de 19/20 decembrie 1989, cenuşa a fost pusă în 4 containere de gunoi şi a fost transportată cu un autovehicul pe raza comunei Popeşti – Leordeni, fiind aruncată într-o gură de canal. Aceste activităţi au fost recunoscute de inculpaţi la procesul din Timişoara şi, ulterior, la Bucureşti. Făcându-se socoteala precisă a cantităţii de cenuşă care rezultă prin arderea unui cadavru, înmulţit cu 43, nu sunt necesare 4 containere, decât numai dacă numărul cadavrelor a fost de două ori mai mare decât cel declarat. Este posibil să fie aşa. Este şi mai discutabilă identificarea cadavrelor pe care au făcut-o cei care au lucrat în crematoriu la arderea acestora, atât în ceea ce priveşte neconcordanţele cu privire la sexul celor arşi cât şi cu privire la leziunilor descrise de aceştia. S-a declarat clar că era vorba de cadavre care au fost împunse cu baioneta, or, cele aduse de la Timişoara erau împuşcate.
În afara morţilor prin împuşcare, în perioada 15-29 decembrie 1989 s-au mai înregistrat şi alte decese cauzate de „accidente” neelucidate încă. Le menţionăm pentru că s-au petrecut în acele momente dar, în mod oficial, nu au fost considerate în acest domeniu (al victimelor Revoluţiei, al accidentelor sau al altor crime în legătură cu evenimentele), pentru ca numărul de victime, de pierderi de vieţi omeneşti să fie mai mic decât cel real, oficial. Este bine cunoscut faptul dovedit că, în perioada represiunilor antirevoluţionare, au fost folosite substanţe tehnice de luptă, respectiv gaze lacrimogene. Autoritățile nu au precizat numărul cardiacilor decedați, sau al deceselor determinate prin intoxicare ca efect al folosirii gazelor de luptă pe străzile capitalei Banatului. După revoluție, unii istorici și ziariști au ,,îmbogățit” numărul decedaților adăugând persoane în plus dar și zile în care, chipurile, au fost uciși protestatari. Numărul decedaților suferă o nouă ,,corectură” odată cu acordarea de drepturi bănești prin Legea 341/2004. Prin hotărâri politice ori judecătorești, persoane decedate la distanță de evenimente au devenit eroi-martiri, fiind confundați cu decedați în evenimente.
Forurile de decizie comuniste au mai lăsat ,,moștenire” câteva enigme care sporesc neîncrederea în corectitudinea datelor privitoare la represiune: asasinarea unor răniţi în incinta Spitalului Judeţean Timiş, şi incendierea unor căpiţe de fân la C.A.P. Freidorf, unde se bănuieşte că au fost arse cadavre.
Un alt episod neelucidat este legat de venirea în data de 18.12.1989 la Timișoara a unei aeronave Boeing 707. Sosită din Iordania, aeronava a încărcat în decursul a câtorva ore (orele 20.27-23.05) carne de berbecuț după care a decolat. Persistă teoria că a ridicat cadavre ori persoane, pentru că e greu de crezut ca o aeronavă de linie să facă transport de carne.
Un alt moment delicat s-a petrecut la C.A.P.-ul Freidorf în noaptea de 18 decembrie 1989, unde din senin a izbucnit un mare incendiu care a mistuit 4 căpiţe de fân ce au produs un fum negru înecăcios. În acelaşi timp, a izbucnit un incendiu şi la depozitul de cauciucuri. Pompierii veniţi la faţa locului de la Fabrica de Zahăr au fost împiedicaţi de organele represive să-şi exercite meseria. După ce focul s-a potolit, un buldozer venit de la Fabrica de Zahăr a împrăştiat cenuşa. Ulterior, din cenuşă, au fost adunate cam trei saci de oase, pe care o comisie venită din Japonia le-a catalogat ca fiind umane. Buldozeristul a fost găsit ulterior în groapa comună din Cimitirul Eroilor.
În urma cercetărilor realizate de către experţii criminologi români, rezultatul a fost negativ, negăsindu-se cărbuni de provenienţă umană în resturi!
În acea perioadă sursele de informare în masă din străinătate supralicitau bilanţul funest cu relatări extravagante şi distorsionate. Cum imaginile video conving, de obicei, mai mult decât informaţiile scrise şi vorbite, unele canale ale televiziunilor internaţionale şi ale Televiziunii Române s-au străduit să forţeze nota cu privire la masacrul de la Timişoara, astfel încât el să concorde cu numărul de victime relatat în presa scrisă şi vorbită. O probă de jurnalism de tip emoţional a constituit-o evenimentul dezgropării a unor cadavre înhumate în Cimitirul Săracilor (din Calea Lipovei), ocazie cu care s-a încercat justificarea atrocităţilor în măcelul timişorean. Primele echipe de filmare care au transmis imagini de la faţa locului erau ale reporterilor Televiziunii din Novi Sad (Iugoslavia) şi MTV (Ungaria), urmând apoi echipa Televiziunii Române — condusă de redactorul Jeana Gheorghiu. Chiar dacă în secvenţele din Cimitir şi Morgă nu figurează eroi reali ai Timişoarei, adevărul istoric subzistă din pricina descoperirii unor cadavre, într-adevăr aparţinând revoluţionarilor, în Cimitirul Eroilor (găsite peste câteva săptămâni) precum şi a macabrei incinerări a 43 de timişoreni la Crematoriul bucureştean „Cenuşa”.
În ziua de 14 ianuarie 1990, în cimitirul Eroilor din Timişoara este descoperită o groapă comună în care au fost îngropaţi câţiva dintre cei ucişi în zilele represiunii în Timişoara, dar și victime ale luptei cu ,,teroriștii”. Aceste cadavre au fost sustrase din morga spitalelor, acum la ordinul noilor autorități revoluționare. Nu se cunoaşte motivul pentru care aceşti eroi nu au fost selecţionaţi pentru Bucureşti pentru operațiunea ,,Trandafirul”, iar şi mai ciudată este atitudinea conducerii cimitirului care nu a fost interesată să afle situaţia celor 11 sicrie îngropate în grabă, în data de 28 decembrie, fără aparţinători (care nu fuseseră anunţaţi), în momentele în care peste drum, la Cimitirul Săracilor, mii de oameni mergeau să vadă falsele victime ale represiunii.
Nici cifra celor răniţi în Revoluţie nu este în concordanţă cu cea oficială; este ştiut faptul că mulţi dintre cei răniţi nu s-au prezentat la unităţile spitaliceşti sau la dispensarele medicale pentru a li se acorda primul ajutor.
În concluzie, la 31 de ani de le evenimente, cu toată strădania unor instituții, istorici, ziariști situația decedaților este neclară. Ce este un adevăr de necontestat este acela că în fiecare decembrie niște oameni plâng la niște morminte goale.