Vasile Popovici
În 15 dimineața, în drum spre Germania, Yaël, studenta trimisă la noi de
Mircea Zaciu. O rugăm să dăm o tură până la Tökés, să aibă ce spune la Europa
Liberă, dacă va vrea să ne facă acest serviciu. Strada, complet pustie, pe un frig
sec de minus 15º.
În 16, Mihai Cozariuc năvălește în casă desfigurat: A-nceput! Trecem pe
la Vighi și luăm toată trupa, Marineasa, Bunaru, Secheșan. (Las la o parte faza
cu tanti Zena, mama lui Daniel; s-o povestească el, când o vrea.) O luăm direct
spre Tőkés și dăm să intrăm prin capătul celălalt al străzii. Un baraj de securiști
și milițieni în civil caută să ne oprească: Vremea voastră s-a terminat! le strigă
Daniel grandilocvent. În fața bisericii reformate suntem vreo doua sute. Se cântă
un cântec din care nu știu mai mult de două versuri: Deșteaptă-te, române…
Vânzoleală tot mai mare în Piața Maria. Trecem podul spre Catedrală, în căutare
de lume, apoi o luăm din nou spre Tőkés, strigând lozinci. În mulțime, Doina
Pașca și Niki cu fetița pe umeri, Cornel Secu, alte câteva fețe cunoscute.
Colonelul Indrei printre oameni, cu mâinile la spate, niznai, ca ieșit să ia aer. Pe
pod, prima senzație de halucinație și cutremurare: niște apariții ce aduceau a
roboți, parcă aterizați din altă galaxie, cu uriașe scuturi, decupate alb în
întuneric, în care băteau sinistru cu bastoane. Ne retragem spre Catedrală. Ne
regrupăm, apoi ne luăm inima-n dinți și o luăm iar spre ei. Moment psihologic
crucial: extratereștrii se retrag în grabă. Așadar, se tem și ei. Așadar, nu sunt
invincibili. O mașină de pompieri, venită să împrăștie mulțimea, e atacată,
furtunul e rupt și aruncat în Bega. Va sta în apă până la sfârșitul sfârșitului, ca
dovadă a slăbiciunii lor; ce proști sunt că nu-l ridică, mi-am spus tot timpul, ce
proști că au spart în noaptea de 16 spre 17 vitrinele și au mizat pe un calcul
complet greșit. Toate vor rămâne ca semne uriașe ale protestelor, nicidecum ca
pretext pentru represiunea ce va veni. Și-au tras un glonț în picior. O luăm
dezordonat spre studenți, pe urmele unei coloane de care nu dăm, revenim în
Centru și strigăm neîncetat până spre miezul-nopții, tot mai puțini.
Fiecare din zilele ce au urmat a fost complet diferită de celelalte și fiecare
a decurs după o logică implacabilă, una din alta și de negândit una fără cea de
dinaintea ei. Le voi povesti odată pe-ndelete, dacă nu va coborî peste toate mai
repede uitarea.
Nici acum n-aș ști să spun unde anume a fost câștigul cel mare: că ne-am
aruncat cu capul înainte în golul deschis brusc spre viitor sau că săptămâna
aceea astrală ne-a spălat de trecut și de toate păcatele, născându-ne din nou.