Amintiri din ultimii ani ai comunismului – Cu dl. Ioan Bânciu

Cu dl. Ioan Bânciu, vicepreședinte al Asociației „Memorialul Revoluției” Timișoara

Hai să ne întoarcem puțin în timp. Unde lucrai în anul 1989 ?

Mă aflam în Timișoara și lucram în vremea aceea la „Ambalajul Metalic Timișoara”. Încă din anii ’70, a fost primul meu loc de muncă, după mai multe școli făcute, cum a fost și Politehnica până în anul III, când am rămas fără bursă. Fiind orfan și fără niciun sprijin, nu mi-am putut continua studiile universitare fiindcă nu mă puteam întreține așa că, după terminarea armatei, m-am angajat ca desenator tehnic acolo. Am avansat destul de repede și, cum se făceau diferite cursuri de specializare la București, am fost promovat proiectant tehnician.

Cum era atmosfera în anii aceia la locul de muncă ?

Atmosfera era destul de apăsătoare pe secție. se lucra în schimburi, nu era o muncă ușoară. La birou era mai lejer fiindcă se lucra la program de 8 ore de luni până sâmbătă, se controla ora venirii și a plecării erau cartele, existau penalizării și pentru câteva minute de întârziere.

Ce colegi apropiați aveai ?

Cel mai apropiat și cu care mă vedeam și în afara programului de lucru era Groza Iulian, jucam fotbal în echipa „Ambalajului Metalic”, lucram împreună la Centrul de cercetare în domeniul industriei textile și făceam proiecte și pentru „Ambalajul Metalic”, acolo am lucrat în ultimii 7 ani înainte de începerea Revoluției, el era inginer și l-am captat în echipa mea de fotbal unde eu eram și antrenorul echipei.

Dintre ceilalți colegi de serviciu, un alt prieten a fost Runcan Aurel, proiectant principal ca și mine. Eram buni prieteni și pentru că era un tip foarte pozitiv și plin de viață. Noi doi am înființat „Sindicatul contra fumătorilor din Proiectări și după din fabrică”, adică luptam împotriva colegilor care fumau înăuntru, împreună cu șeful nostru, chiar în apropierea noastră. Asta era foarte deranjant pentru noi, le-am făcut și reclamație, dar nu am reușit să schimbăm nimic, dar măcar am încercat.

Care erau subiectele de discuție între colegi ?

Povesteam despre familiile noastre, despre cum ne-am petrecut duminica sau concediile, în general era o atmosfera de prietenie între noi și de încredere, se făceau multe bancuri despre olteni și moldoveni, dar și mai multe despre soții Ceaușescu.

Despre Ceaușescu ? Îți aduci aminte măcar de unul ?

Nu îmi mai amintesc, dar circulau multe. Evident, era periculos, nu era voie să spui, dar, dacă era un securist între noi, ținea mai mult cu noi și nu ne făceau probleme. Nu am auzit să fi fost vreodată probleme sau arestări din cauza unor discuții sau nemulțumiri la adresa regimului.

Care erau principalele nemulțumiri ale populației ? De ce se plângea lumea ?

Nemulțumirile au început când Ceaușescu a luat decizia de a se plăti integral datoria externă a țarii. Acest efort a fost suportat de populație fiindcă nu mai găseai nimic aproape  în alimentare. Nu mai era căldură în apartamente, se stingea lumina aproape în fiecare seară, spre seară copiii își făceau temele la lumânare, dar, cu toate astea, luam situația ca atare, nu ne gândeam că au se schimbe lucrurile și că sistemul va cădea.

Aveau timișorenii mijloace de informare alternative la cele oficiale ale puterii statului român?

Da, eu eram printre cei care aveam acces și ascultam Vocea Americii și radio Europa Liberă, și când se întâmpla ceva  în țară contra sistemului am aflat imediat, cum au fost evenimentele de la Motru și cele de la Brașov, când  greve muncitorești s-au transformat în proteste anticomuniste. Se vorbea despre dizidenții care au ieșit din țara și veneau cu informații și așa aflam cât de rău se trăiește la noi comparativ cu țările învecinate. Iar cei care știau limba sârbă, mai aveau acces și la posturile sârbești.

Dar care erau bucuriile românilor înainte de 1989 ? Cum se petrecea o zi de duminică?

La noi în familie, erau vizite la verișorul meu care purta același nume și prenume cu mine și mai eram și colegi de lucru. O duminică veneau ei la noi, cealaltă mergeam noi. Jucam remmy, șah, table, aveam un caiet  în care țineam scorul, care era foarte important pentru noi, ieșeau discuții aprinse pe seama acestuia destul de des. Copiii, la rândul lor,  tot așa, știau să joace și șah și domino, tot așa cu caiet cu scoruri, și soțiile de obicei duminica găteau și făceau gogoși pudrate cu zahăr sau mai mergeau ele două la o biserică penticostală.

Noi duminica în familie,  întotdeauna aveam supă de găluște, era un obicei la noi în casă și ori pireu de cartofi cu carne de pui, sau foarte des mămăliga cu ciulama din carne de pui gătită ca în Ardeal. Nu tot timpul ce era mai bun dintr-un pui, pulpe sau piept de pui, astea se găseau mai greu, dar era si puțină carne pe acolo. Carne de porc găteam mai rar, trebuia să stai la cozi lungi să mai prinzi. Și zi de zi, în general mâncăruri bazate pe legume, plăcinte, gogoși și prăjituri de casă.

Amintiri din perioada concediilor ?

În perioada de vară, mergeam la mare aproape în fiecare an. Cumpăram bilete prin sindicat, oricine voia putea să meargă. Un sejur era din câte îmi amintesc de 12 zile și alegeam de regulă Eforie, Mangalia si Techirghiol unde puteam face împachetări cu nămol. Biletele aveau incluse cazare și mâncare, aveam tot ce ne trebuie, în perioada aceea era foarte mulțumiți, oricum mâncam mai bine ca acasă. Dar nu întotdeauna, și asta nu doar in cazul nostru, puteam merge împreună. Destul de rar se nimerea sa ne putem lua concediu în același timp, așa că se mai nimerea să merg doar eu singur cu fetele care erau încă mici și trebuia să am în permanență grijă de ele.

Pe vremea aceea care era cea mai bine cotată stațiune ?

Nu era Mamaia, ca acum, era Neptun și destul de greu prindeai locuri acolo, dar și Eforie Nord era foarte populară.

Și de sărbători în general și în perioada de iarnă cum petreceai?

Întotdeauna în Ardeal de unde era Leontina, într-un sat mic pe nume Borleasa, de lângă comuna Târlișiua. Acolo bunica copiilor avea o gospodărie cu tot ce trebuie începând de la animalele de casă, ca în orice gospodărie de la sat si acum, continuând cu porci, bivoli, capre, oi… Fetele se bucurau de toata vacanța de vară si cea de iarna de frumusețea locurilor si de bunica lor care număra zilele până le aduceam din nou. 

Pe vremea aceea erau 4 anotimpuri, iarna era iarnă și vara era vară, fiecare anotimp avea rostul lui. Îmi amintesc cum într-o iarnă, înainte de Sărbători, ne-am luat fetele , ne-am pus pe tren și hai la drum spre Borleasa. Era o iarnă foarte friguroasă cu zăpadă deja de peste 1 metru, din stația Becleanul pe Someș trebuia să luăm un autobuz care să ne lase în sat. Care era deja plin de călători și abia ne-am putut strecura cu bagajele și copiii. Dar, înainte cu câțiva kilometri de a ajunge în sat, autobuzul s-a stricat și am rămas în drum, așa că a trebuit să o luam pe jos încărcați de bagaje. Fetele mici voiau în brațe, erau obosite de pe drum, plângeau și de frig chiar dacă erau corespunzător îmbrăcate. Până la urmă un căruțaș cu o sanie care deja era aproape plină ne-a lăsat să urcăm și așa doar am reușit cu greu să ajungem cu bine. La un moment dat ne gândeam să renunțăm la un bagaj să putem înainta mai ușor fiindcă bunica, care știa la ce oră trebuia sa ajungem, nu mai putea de îngrijorare. Era bine sa fi existat telefoane atunci.

La ce alte distracții mai aveai acces ?

Noi de exemplu mergeam când mai era câte un concert extraordinar cum a fost cel al lui Lepa Brena. A fost o nebunie atunci fiindcă solista din Iugoslavia era foarte îndrăgită și apreciată. Mai mergeam la circ cu copiii, copiii mergeau mai des la cinema cu alți colegi și prieteni. Vara nu stăteam așa mult în casă. Mergeam la un ștrand mare, Ștrandul Tineretului, unde erau mai multe bazine, multă iarba verde, copaci, stăteam o zi întreagă acolo, și tot așa, ne aduceam tablele și desigur caietul de scoruri. Copiii erau prin apă, și soțiile  îi supravegheau. Duminici liniștite și frumoase.

În timpul săptămânii după încheierea programului de lucru, eu mereu aveam activitate: ori luam copiii  în căruț cât încă mai erau mici, luam aparatul de radio și îi plimbam prin parcul pădurice de lângă zona în care locuiam în Calea Girocului. Când deja au mai crescut aveam activități sportive împreună, gen badminton, volei, și tenis de masă. Cum iubeam sportul și a fost pasiunea mea din tinerețe să fac mișcare, aveam o echipa înființată și condusă de mine de fotbal în cadrul întreprinderii unde lucram și participam la diferite competiții pe plan local, mai organizam și competiții între colegi, de tenis de masă cu premieri și diplome la o bază sportivă din apropiere.

A consemnat Alina Bânciu