Doina Pașca Harsányi
În fiecare an în noiembrie, odată cu frigul și zloata, mă năpădesc amintirile,
începând cu noaptea din 9 spre 10 noiembrie 1989: în direct la Televizja Beograd,
am urmărit, cu sufletul la gura, primele breșe în zidul de la Berlin. În câteva ore,
bariera sinistră și impenetrabilă dintre două lumi s-a transformat într-un gard fără
rost, bun numai de aruncat la proverbiala ladă de gunoi a istoriei. 1 Îmi amintesc
cum a doua zi s-a coborât peste oraș o liniște densă, prin care părea că plutește de
la om la om un singur gând : se poate întâmpla și aici? Aceeași întrebare câteva
zile mai târziu, aflând de la Europa Libera despre evenimentele din Praga, botezate
revoluția de catifea. La fel la petrecerea de Sfântul Nicolae în cinstea lui Niki; ne
întrebam unii pe alții: se poate întâmpla și aici ? 2 Vom reuși să trecem de la
lehamite generală la rezistența colectivă?
Pe 16 decembrie seara am ajuns pe podul de la Maria cu Anna (trei ani si
jumătate) pe umeri. Fiecare clipă din acel decembrie magic a fost descrisă
minuțios, nu am să repet fapte cunoscute. Pentru mine, de neuitat a rămas
momentul când Bazil (Popovici) și Daniel (Vighi) s-au desprins din mulțime, au
venit în întimpinarea noastră cu ochii în lacrimi, strigând în cor: «s-a întâmplat ! se
întâmplă ! în sfârșit!»
Deontologia profesiei de istoric mă împiedică să dau în sentimentalism
nostalgic. Fiica mea are acum vârsta pe care o aveam eu atunci. Pentru ea,
revoluția nu este o experiență trăită, ci un eveniment transmis, mediat. Generația ei
și generațiile următoare, cei care, neavând amintiri vor avea luxul să se detașeze
emoțional, vor pune sub microscop semnificația de lungă durată a revoluției. În ce
mă privește, sunt legată pe viață de toți timișorenii care, învingând frica, cinismul
și letargia, au ieșit în strada și au transformat un sistem crud și absurd într-o
societate deschisă și plină de posibilități – ca de exemplu posibilitatea de a judeca
trecutul și prezentul în mod imparțial.
1 Nu vreau să scap prilejul de a elogia Televizija Beograd din vremurile comuniste: filmele
americane săptămânale plus tot felul de emisiuni năstrușnice culese de pe la televiziuni din vest
ne-au ajutat să nu ne pierdem mințile complet și iremediabil.
2 Tot în noiembrie un grup de lucrători de la UMT, fiecare cu probleme și necazuri proprii, și-au
luat inima în dinți și au început o grevă; au trecut zile bune până orașul a auzit ceva, și numai
după ce acțiunea a fost înăbușită: perversitatea regimului comunist făcea ca propria noastră
ogradă să ne fie mai străină decât Berlin și Praga !