Viorel Marineasa
Aflu din ziare că domnii securiști au scos de curând un volum cât o cărămidă, în care reiterează vechile lor teze, conform cărora serviciile secrete străine sunt vinovate pentru baia de sânge din decembrie 1989, deoarece au vrut să schimbe în forță regimul din România. Securitatea? Nuuu! Au cunoscut și ei suferința, „aveau multe probleme și neajunsuri”. Poate că o mică responsabilitate i-ar reveni răposatului general Iulian Vlad, ezitant în dirijarea ocurențelor, acceptă foștii săi subordonați. Lovitură de stat, manipulare, forțe oculte, cam asta văd cei ce au stat atunci pe margine, iar cei ce au combătut pe străzi (mulțimea tăcută care a prins glas) ar fi fost doar niște fantoșe mânuite după un scenariu și o regie ticluite din timp. Mai rău e atunci când persoane de la care te aștepți la o analiză judicioasă a unor evenimente, este adevărat, complicate îmbracă morga unei așa-zise obiectivități și, la adăpostul ei, emit ipoteze aiuritoare ori dau credit, dacă nu unor surse lipsite de consistență, cercurilor interesate să obstaculeze drumul spre adevăr.
Plecând de aici, voi discuta despre câteva scrieri de relativ impact ce au avut în vedere revoluția română, iar în economia acestui examen o să mă opresc cu precădere la acele secțiuni în care autorii ating momentul Timișoara. Doamna Catherine Durandin este o specialistă în istoria recentă a țării noastre, profesoară la Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale (INALCO) și la Institutul Superior de Relații Internaționale și Strategice (IPRIS) din capitala Franței. La mort des Ceaușescu (Bourin Editeur, 2009) a însemnat a șaptea carte pe care a consacrat-o României, iar traducerea în limba română a apărut în 2011 la Editura Humanitas: Moartea Ceaușeștilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă (la redactarea unor capitole a contribuit și Guy Hoedts).Sentențios, autoarea arată că, prin ce s-a petrecut la sfârşitul anului 1989, „România va surprinde, va impresiona și va deranja”, mulți francezi fiind oripilați de procesul și execuția soților Ceaușescu taman în anul în care sărbătoreau Bicentenarul Revoluției. (Fie vorba între noi, în ciuda „umanismului cu vocație universală”, nu a fost o revoluție de salon, iar în prelungirile sale a atins note atroce, așa cum ar fi în 1793-1794, când armatele revoluționare franceze nu au dus un război civil în Vandeea, ci, la ordinele liderilor, au săvârșit un masacru, primul genocid modern, iar păstrătorii istoriei oficiale le-au hărăzit urmașilor din cele două tabere memoricidul, uciderea memoriei. – v. Reynald Secher, Vandeea: de la genocid la memoricid, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013.) Dar să lăsăm asta. Încă de la început, doamna Durandin se întreabă retoric dacă nu trebuie să vorbim „de o revoltă populară care însoțește o lovitură de stat” (mă întreb și eu, V.M.: de ce nu o lovitură de stat care profită de o revoltă populară?) și dacă „ar fi oare astăzi posibil să demontăm minciuna și enorma înscenare a zilelor din decembrie, această capcană pe care câțiva jurnaliști și câțiva cetățeni români o percepuseră din 1990, fără a putea aduce probe”. Acum însă, crede dumneai, avem elementele necesare pentru a demonstra că am avut a face cu „o ruptură bine pusă la punct”.
Sursele doamnei Durandin pentru episodul Timișoara nu sunt clare. Pentru aceasta dau seama șase note de subsol din cele 29 de pagini rezervate: – se pare că Jean-Marie Le Breton, ambasadorul Franței din acea vreme, nu a remarcat momentul dramatic pe care l-a traversat Timișoara, după cum rezultă dintr-o carte pe care a publicat-o în 1994; – precizări privind ELBA și întâietatea europeană a Timişoarei la iluminatul electric; – referire la o discuție a autoarei cu procurorul militar Dan Voinea; – C.D. trimite la un text propriu, „La Trahison”, despre mistificarea din Cimitirul Săracilor; – Libération constată că nu au fost peste 4000 de morți la Timișoara: – C.D. concede să dea un citat dintr-un editorial publicat de Dominique Pouchin în Libération, 4 aprilie 1990: „La Timişoara, dincolo de minciuni, aflăm că Revoluţia română, oricât de tulbure ar fi fost, se poate scrie fără ghilimele”. Greu de știut de unde și-a cules autoarea informațiile care se succed năvalnic, deoarece nici bibliografia finală (puțină și, pe alocuri, îndoielnică) nu ne dă suficiente indicii. Eva Barki de la Amnesty Internațional i-a avertizat pe Bush și pe Gorbaciov despre „genocidul minorității maghiare din România”. O mărturie ulterioară, din 2009, a lui Dumitru Diacov (șef al agenției TASS la București în 1989, bănuit că ar fi fost ofițer KGB; devenit politician în Republica Moldova): „Nu era nevoie decât de o scânteie și declarațiile pastorului Tökes au venit pe un teren pregătit”. Fostul ambasador Le Breton crede că „a fost un caz de disidență prost tratat de organele de securitate”. Agențiile de presă intră în derută când armata deschide focul asupra demonstranților. Sosiți în țara lui Dracula în 22 decembrie, jurnaliștii francezi se lasă seduși de ideea băii de sânge. Cam puțini morți. Abia peste câteva luni se vor simți păcăliți.
Pentru a reconstitui faptele, doamna Durandin intră în legătură cu profesoara Smaranda Vultur de la Universitatea de Vest, cu Asociația Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie, cu Asociația 17 Decembrie Timişoara, consultă Arhiva de Istorie Orală a Fundaţiei „A Treia Europă”. Și reconstituirea debutează promițător: „La Timişoara, pe 16 decembrie și în zilele următoare, nimeni nu se preocupă de echilibrele europene. Urgența e trăită pe viu. Orașul freamătă de la o zi la alta: manifestații, revolte, represiune și tiruri ale armatei. Totul începe în seara de 15, la biserica reformată…” Dar imediat survin bruiajele istoricilor de circumstanță, ale celor interesați să întrețină stereotipul că mămăliga nu explodează decât sub incidența unei mari provocări. Așa că doamna Durandin acceptă sugestia și-i vede retroactiv pe tipii care bântuie prin oraș vorbind româna cu un pregnant accent rusesc, se miră de năvala vânzătorilor ambulanți polonezi și ruși. Drept urmare, „o femeie isterică începe să strige în fața casei lui Tökes. (…) Această femeie nebună atrage curioșii.” Spre seară, „un bărbat beat blochează tramvaiul, strigând și râzând”. Din inocență, doamna Durandin, ratează o clipă importantă: acolo, în fața reședinței unui pastor maghiar (minoritar prin etnie, dar minoritar și prin credință, deoarece ungurii din oraș sunt în majoritate catolici), în 16 decembrie, s-a cântat mai întâi Deșteaptă-te, române, ceea ce poate fi considerat un paradox istoric, adică un vechi refren al emancipării naționale a românilor din Imperiul Habsburgic propunea, prin vocile timișorenilor, o încărcătură semantică pe dos: să ieșim din izolaționismul național-ceaușist, împreună cu ungurii, cu sârbii, cu polonezii, cu Gorbaciov, în Europa. Derularea evenimentelor din zilele următoare este prezentată confuz, autoarea dorind să-și cerifice obsesia că, „odată cu evenimentele de la Timişoara apar elementele unui extraordinar puzzle, care se va completa – dezordonat – cu împușcături și haos atât la Bucureşti, cât și în numeroase alte orașe din Provincie”. Ea crede că zilele de 17-21 decembrie rămân stigmatizate prin imaginile din Cimitirul Săracilor, puse în circulație de mass-media, înscenări scandaloase, „anomalii bizare”, căci, nu-i așa, din standardele Războiului rece nu puteai scăpa „fără simbolistica valurilor de sânge vărsate”. De dragul demonstrației, Catherine Durandin nu pomenește nimic despre persoanele împușcate atunci și îngropate laolaltă cu cele provenind de la Institutul Medico-Legal; nu acordă importanță episodului privind primii morți ai Revoluţiei (cadavre transportate la 600 de kilometri de locul crimei, apoi incinerate, iar cenușa – aruncată într-o gură de canal de la Popești-Leordeni); nu-i atrage atenția faptul că, în 20 decembrie 1989, Frontul Democratic Român prezenta un program politic coerent; remarcă doar, din plăcerea teoriei, că, pe lângă afișele în românește, nemțește și ungurește, ar fi fost și o variantă rusească, fără să aibă în vedere că sârba se află între cele patru limbi de circulație ale Banatului și că legăturile cele mai apropiate cu lumea cvasi-liberă într-acolo duceau. Cifra exactă de 4623 de morți, vehiculată în acea vreme, o contrariază pe autoare. „Cu o totală bună-credință, orașul oferă jurnaliștilor o inflație de victime”, contată ea. Apoi devine mai concesivă: „informatorii de la TASS, de la Belgrad și de la Budapesta s-au înșelat și, prin ricoșeu, au indus în eroare presa occidentală. Locuitorii Timişoarei au trăit un haos impresionant. Ei nu i-au mințit pe jurnaliști, ei vedeau morți peste tot, nutrind în același timp speranța de libertate”.
(va urma)
Notă: Fragmentul face parte din articolul cu același titlu apărut în volumul Timișoara — 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, apărut la Editura Universității de Vest, într-un parteneriat Universitatea de Vest cu Fundația Națională a Revoluției din Decembrie 1989 – Timișoara, (coordonator: Marcel Tolcea).