Ioan Savu

TIMIȘOARA, 20 DECEMBRIE 1989

La Timișoara, până la Revoluție, televizorul era o fereastră deschisă către lume. Noi, prin cele câteva posturi de la Televiziunea Iugoslavă și cele două de la unguri, am văzut tot timpul ce se întâmplă în lume. Noi am văzut în direct, grevele lui Walesa și căderea Zidului Berlinului, de exemplu. Aveam, de asemenea acces la diverse ziare și reviste, ce mai erau aduse de cei ce veneau din străinătate, dintre mulți cei plecați.

Eu eram pregătit sufletește și mental, de schimbare. Din familie, de mic, am cunoscut duritatea represiunii comuniste. Tatăl meu a refuzat să se înscrie în colhoz, suferind presiunea uriașă a sistemului comunist, care dorea să-l îngenunchieze, să-l frângă. N-au reușit. Impozitele și dobânzile lor erau mult mai mari decât valoarea recoltelor ce ne erau luate direct de la arie. Ne-au luat în contul lor, cărămizile și materialele pentru casă nouă, vitele din grajd, păsările din curte, hainele din casă, cam tot ce aveam. Atunci când n-au mai avut ce lua, un activist de partid, în curte, în fața mamei, a mea, la 5 ani și a surorii mele de 3 ani, i-a pus tatălui meu pistolul în piept spunându-i: ”Semnează, că te împușc!”, încercând să-l oblige pe tata să se înscrie în colhoz.

Tata, cu riscul de a muri el, cu nevasta lui, cu copiii lui, a spus:”Trage, că nu semnez!”. Șansa că nu l-a împușcat, a fost că mama – care știa cât de dârz și hotărât e, știind că nu se îndoaie – a făcut un atac de cord și a căzut jos, ca un lemn. Eu cu sora mea eram mici și speriați, plângeam că moare mami!

Această situație l-a scos din ritm pe activistul de partid, care n-a mai tras, l-a lăsat pe tata s-o frece cu apă și oțet pe mama, să-și revină, dar ne-au obligat să părăsim casa …

În Timișoara au fost, după rezistența armată din Munții Banatului, după Revolta Studenților din 1956, în toți anii premergători lui 1989, diverse forme de protest: ”Jos regele foamei și întunericului!” scris pe peretele dinspre podul Decebal, al Comitetului PCR Timiș, ”Decebal pe vremea ta, pita tot așa era?”, scris lângă pâinea neagră agățată cu sârmă de gâtul bustului lui Decebal, ”Ceaușescu – Foame!”, pe podul CFR dintre Parcul Botanic și fosta Poligrafie, manifeste în Piața Bălcescu și Complexul Studențesc, etc.

În 3 ianuarie 1988, după 15 noiembrie 1987 Brașov, eu am fost în Piața Unirii din Timișoara, la îndemnul acelor tineri, care, în decembrie 1987, trecând pe lângă tine pe trotuar, ziceau, peste umăr:”Dacă ești român, vino în 3 ianuarie, la ora 8, în Piața Unirii!”. Convingând-o pe soția mea că eu cu mentalitatea de șobolan, de șarpe care se târăște, nu pot trăi, spunându-i că atunci putea fi momentul și eu ce voi spune copiilor mei, dacă mă vor întreba: ”Tata, tu când trebuia să fii acolo, unde ai fost?”, eu neputând frânge în sufletul copiilor noștri o scară de valori, în care poziția tatălui e bine definită.

În 15 noiembrie 1989, după calificarea echipei naționale de fotbal la ”CM 1990” din Italia, în urma entuziasmului general, în Timișoara s-a jucat Hora Unirii și s-a cântat ”DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE”, cântec prohibit, dar n-au rămas urme pentru a doua zi …

În 23 noiembrie 1989, la UMT, câteva secții – 3–4.000 de oameni – au protestat împotriva realegerii lui Ceaușescu la al XIV – lea Congres PCR, oprind lucrul și revoltându-se. Au fost blocați, înconjurați de forțe de represiune, opriți să comunice cu restul angajaților. Au fost operate peste 100 de arestări. Oamenii au fost amenințați să tacă din gură …

În 20 decembrie 1989, am plecat din curtea Intreprinderii de Detergenți, unde eram angajat ca analist-programator, cu agenda de la serviciu sub braț, și am ajuns în fruntea coloanei de zeci de mii de timișoreni ce au plecat de pe Platforma Industrială Calea Buziașului – începând cu Intreprinderea Optica și apoi de la toate celelalte – ce se îndrepta spre centrul orașului, dărâmând pancartele cu ”Partidul Comunist” și cu ”Ceaușescu” ce erau montate pe fațadele sau acoperișurile intreprinderilor.

Sesizând că e nevoie de anumite acțiuni pentru a antrena și motiva ca acea mulțime să se manifeste coerent și unitar, pentru a rezida forța ei, am acționat, dacă am văzut că nu o face altcineva, dar e nevoie și eu știu, am făcut. E simplu. Așa am ajuns lider, fără să mă gândesc la asta, fără să-mi propun asta. Pur și simplu am făcut ce era nevoie.

Am dus coloana pe traseul: Detergenți – Banatul – Abator – Sala Olimpia – str. Cluj – Spitalul Bega – Facultatea de Mecanică – Spitalul de Ortopedie – Consulatul Iugoslav – Mobila Banatului – Piața Kutl – Maternitatea Odobescu – Gara de Nord – Parcul Central – Catedrală – Primărie, apoi coloana de demonstranți împreună cu TAB-ul captiv(unul din cele 6 care ne așteptau și ne amenințau cu țevile mitralierelor îndreptate amenințător, pentru a ne bloca, între colțul Primăriei, Cinema Capitol și Parcul Justiției), a plecat la Comitetul Județean PCR, unde erau demnitarii comuniști veniți de la București (Primul Ministru Dăscălescu, Bobu, Coman, Pacoste, etc).

Toată lumea dorea să ajungem cât mai repede în Piața Operei – unde se adunau de obicei timișorenii –  acolo se desfășurau toate întrunirile cu mulțimi mari, din zona centrală. N-a fost chiar simplu să conving acea coloană imensă să urmeze acel complicat și sinuos traseu, mai ales prin străduțele din zona Consulatului, dar doream să vadă o cât mai mare parte din locuitorii Timișoarei, CĂ AM IEȘIT!

Era de asemenea firesc să atingem zonele câtorva spitale, pentru a încuraja personalul medical să se ocupe bine, cu grijă, de răniți, să discutăm cu Consulul iugoslav( era singura noastră legătură cu țara și cu lumea, Timișoara fiind ocupată și înconjurată de forțele de represiune, cu legăturile telefonice tăiate), să ajungem la ELBA, ca un omagiu pentru că ei (cu o zi înainte – în 19 decembrie 1989 –  au fost prima intreprindere care a declarat Greva Generală), în fața Catedralei Mitropolitane, ca omagiu pentru tinerii care au murit pe trepte, cu lumânri în mâini, demonstrând pașnic, luni 18 decembrie 1989, de exemplu.

Au fost momente extraordinare, care m-au marcat în mod deosebit. Pentru prima dată, în viața mea de până atunci, m-am simțit Om! Simțeam că-mi expandează sufletul și-n iubirea mea, puteam să cuprind și să îmbrățișez toți oamenii, toată Țara, toată Lumea! Când am trecut prin fața Centrului de Igienă și prin fața spitalului Bega, și noi strigam: ”Aveți grijă de răniți”, ”Aveți grijă de copii”, ne curgeau și nouă lacrimile și medicilor, asistentelor și mămicilor ce erau ciorchine la geamuri și ne făceau cu mâna.

La Spitalul de Ortopedie, în față, probabil deranjând clarviziunea și eficiența dovedite până atunci, după ce am solicitat din nou să nu mergem direct la Operă, ci la Consulatul Iugoslav, am fost atacat din spate și strâns cu putere de gât, profesional, fiind pe punctul să-mi pierd cunoștiința – împăienjenidu-mi-se privirea, ne mai putând respira și înmuindu-mi-se genunchii, cel ce m-a atacat așa laș, pe la spate, striga despre mine:”Securistul, securistul!”.

Se poate muri foarte ușor și rapid, în astfel de situații! Șansa mea a fost că cei ce i-am adus până acolo, m-au scăpat. Domnul să-i răsplătească!

La Consulat, a urcat pe gard și am vorbit cu consulul Mirko Atanațcovici, care era la fereastră și privea marea de oameni ce se revărsa, spunându-i: ”Vă rugăm să transmiteți la București, la Ambasadă, la Beograd și în toată lumea, că noi nu mai vrem comunism, că ne-am luat soarta în mâini și nu vom ceda!”. Mi-am cerut scuze, că și ei erau stat comunist, dar i-am spus încă o dată că:”Noi nu mai vrem comunism!”.

La Catedrală am spus ”Tatăl nostru”, pentru cei căzuți acolo. Între Catedrală și Primărie, perpendicular pe direcția noastră de înaintare, cam la 100 de metrii de cele 6 TAB-uri în fața noastră, era un cordon de militari ce mânuiau închizătoarele AKM-urilor, armându-le și un ofițer ne amenința că dacă nu ne oprim va trage în noi. Gândiți-vă, că după ce s-a murit atâtea zile, nu ne gândeam că glumește!

Cu tot dramatismul situației, ținând cont de  iminența, imprevizibilitatea, felurimea, modalitățile și direcțiile de atac ale autorităților statului comunist, am trăit momente înălțătoare, după tensiunea zilelor precedente, în care au fost aproape 1000 de arestați, nenumărați răniți și mulți morți.

Atunci, noi puteam fi distruși, dar nu învinși! Gândiți-vă, pe acel lung traseu, de atâția kilometri, zeci de mii de oameni, în stare de Revoluție, nimeni n-a distrus nimic, nu s-a călcat nici măcar iarba, se mergea numai pe carosabil, încolonați, hotărâți, fermi, asumat. Dacă priviți deasemenea, fotografiile făcute de sus și filmările din Piața Operei (devenită Piața Victoriei), se vede că oamenii –  ÎN STARE DE REVOLUȚIE – sunt așezați după forma Pieței, a trotuarelor și a aleilor, fără a călca spațiile verzi! Eram o mare de oameni ce-au hotărât să-și ia viața în mâini, cu orice risc, dar așezat și profund: JOS COMUNISMUL, JOS CEAUȘESCU, JOS DICTATURA!

Revoluția de la Timișoara, a fost fără dubii și hotărât, profund ANTICOMUNISTĂ. Nu uitați că atunci, aici la Timișoara, s-a strigat din inimă: ”COMUNISMUL S-A NĂSCUT PE NEVA ȘI-A MURIT PE BEGA!”

După momentul dramatic cu TAB-urile de la Primărie, când coloana, în majoritatea ei, a plecat direct la Comitetul Județean PCR, eu m-am dus spre Piața Operei, unde nu se coagulase încă nimic, erau ceva grupuri răzlețe, iar în fața Operei era un cordon de trupe de securitate, care opreau accesul spre Operă. Obișnuit să văd multe dintr-o privire – după sutele de mii de fotografii făcute la nunți, botezuri, școli, grădinițe, etc – am sesizat că în spatele cordonului de militari, pe suporți metalici erau câte 2 megafoane de aluminiu, iar în fața peretelui Operei, jos, mai erau încă de 2 ori câte 2 megafoane. Pe balconul Operei se vedeau capetele microfoanelor instalate acolo, cu fire ce coborau la acele megafoane, mi-am zis: ”Aici suntem așteptați, nu duci bătălia unde te așteaptă dușmanul, că aici controlează tot, ne ascultă și gândurile”, am plecat spre Sediul PCR, unde era grosul coloanei.

Din balconul Sediului PCR, cineva a spus: ”Să vină unul sau doi tovarăși, să discute cu tovarășul Prim Ministru!”. Mi-am dat seama că e periculos, că unul sau doi oameni, nu pot sintetiza modul de gândire al unui oraș întreg și că exista riscul ca cei de afară să-și piardă încrederea în cei plecați, pentru că puteau fi controlați, fiind puțini și izolați. Am urcat pe una din vazele de beton din stânga intrării și am zis:”Nu, să meargă opt, sau treisprezece inși!”. Apoi, ajungând jos, mi-am dat seama că nu-i moral să ceri altora să meargă acolo unde probabil va fi greu, dându-mi astfel seama că m-am condamnat să merg și eu!

Oamenii loveau ușile de la intrare, împingându-le, pentru a le deschide. Am văzut că ușile se deschideau de fapt spre în afară, am deschis una și am intrat. În fața mea, pe trepte, se aflau militari echipați de război, cu căști de oțel, AKM-uri, port sectoare cu câte trei încărcătoare, pe lângă cel din armă. M-au amenințat și au spus că o să tragă, dacă mai lovește cineva în uși. Am ieșit, am făcut ordine, am cerut să facă toți doi pași înapoi și am numit un om care să asigure ordinea – Emil Ollei, pictor de biserici.

Precizez că nu am cunoscut dinainte pe nimeni din cei ce erau acolo sau am intrat cu ei. Un domn mi-a spus că se numește Petre Petrișor și că e avocat întrebându-mă dacă poate să vină și el înăuntru. I-am spus  că orice sistem social are nevoie de legi, care dacă-s strâmbe, la vom îndrepta și că e necesar și el și binevenit. Am intrat prima dată 5 și apoi încă 8, deci 13.

Sus, în Sala de Ședințe, a fost tare, tare greu. Am fost sigur că n-am nicio șansă să mai ies viu de acolo. Toți activiștii și securiștii erau cu hainele umflate de la armele avute asupra lor. M-a deranjat atitudinea unora dintre cei ce au intrat cu mine acolo, auzindu-i cum se adresează cu ”Tovarășe Prim Ministru”, cu atitudinea servilă și cu solicitările personale adresate lui Dăscălescu.

Până aceștia se tocmeau cu el, eu am făcut două lucruri: am notat pe agenda ce-o aveam cu mine ce doreau timișorenii după o săptămână de lupte și apoi am ieșit în balcon, pentru că oamenii de afară începeau să-și piardă răbdarea.

Pentru a păstra și chiar întări legătura dintre cei dinăuntru și ce de afară, am făcut un lucru ce mă gândeam că mă condamnă definitiv. Era nevoie să nu fiu ”unul cu barbă” ci un om cu o identitate clară, cu toate riscurile. Așa era drept. Am spus atunci:”Mă numesc Ioan Savu, sunt informatician,  analist – programator la Oficiul de Calcul la Intreprinderea de Detergenți, lucuiesc pe str. Negoiu nr 16, apartamentul 18, sunt căsătorit și am 3 copii. Dacă nu mai ies viu de aici, vă rog să aveți grijă de soția mea și de ei”.

În discuțiile cu Dăscălescu, m-am adresat cu ”Domnule Prim Ministru”, apăsând pe ”Domnule”.

A fost greu, tare, tare greu. M-au amenințat de nenumărate ori că mă împușcă. Numai Cornel Pacoste a făcut-o de 3 ori! Mulțumesc Lui Dumnezeu că mi-a dat limpezime în gândire, tărie de caracter și demnitate. M-a ajutat faptul că am citit mult, având informații din diverse domenii, putând astfel să am argumente rapide la toate obiecțiile făcute  Dăscălescu.

Am încercat să-i spun că noi nu suntem pentru Legea Talionului, că nu vrem răzbunare, că ar fi bine să căutăm soluții, că a curs prea mult sânge. Am zis că e nevoie să găsim soluții rapide pe loc. I-am dat exemple din Istorie, din America, din Polonia, de ”Politica Pașilor Mărunți”, etc, de Camp David și tratativele israeliano-egiptene, etc…

Pentru a fi eficient, am început să mă organizez gospodărește, calm, sistematic, atent în același timp la tot ce se întâmpla în jurul meu.

Am cerut oamenilor de afară să înconjoare clădirea, să nu iasă nimeni pentru că: ”Prezența acestor demnitari comuniști în mâinile noastre, e garanția că nu se mai trage în oraș”. Le-am cerut de asemenea, printre altele, să-și verifice fiecare vecinii, pe cei din jurul lor, pentru a vedea dacă nu sunt înarmați. Am avut dreptate, au descoperit între ei securiști înarmați, pe care i-au dezarmat. S-a creat apoi situația periculoasă ca oamenii noștri să declanșeze accidental foc, văcând victime și trezind represalii de la reprezentanții instituțiilor de forță, ce erau peste tot, la vedere sau feriți.

A trebuit să iau nenumărate decizii, în circumstanțe pentru care nu credeam că sunt pregătit. Presiunea era uriașă asupra mea, pentru că mă simțeam responsabil pentru toți oamenii aceeia și pentru toată Țara. Într-una din ieșirile în balcon, pentru a le vorbi oamenilor, le-am spus:”Ne-am asumat riscul  să murim pentru voi și o vom face, dacă e nevoie!”. Gândiți-vă că în acele circumstanțe dramatice, aceste cuvinte erau rupte din sufletul meu. Le-am mai spus oamenilor și i-am făcut să conștientizeze ”că vom rămâne aici, trei luni, dacă e nevoie”, pentru a înțelege că ce ne-am asumat, e o luptă grea, ce poate fi de durată, cu preț greu.

Am trimis oameni la Consulat, cu Lista cu Revendicări, și cu numele membrilor Comitetului de Inițiativă, constituit ad-hoc.

Am fost inflexibil în cele ce am hotărât că trebuie să le fac, indiferent de presiunile făcute asupra mea. Avocatul Petre Petrișor, declara în urmă cu 15-20 de ani, în cartea lui Titus Suciu ”Lumea bună a balcoanelor” că:”La început mă enerva Ioan Savu, că era inflexibil în tratativelle cu Dăscălescu, dar am văzut apoi că el a avut dreptate”.                    

Solicitări făcute fostului Prim Ministru Constantin Dăscălescu:

1. Demisia lui Nicolae Ceaușescu
2. Demisia Guvernului
3. Demisia Prim Ministru
4. Numele celui care a dat ordin să se tragă în oameni, la Timișoara
5. Numărul morților
6. Numărul răniților
7. Primirea morților, să-i îngropăm după Datina Străbună
8. Transmiterea la TVR și Radio, în direct de la Timișoara, a solicitărilor timișorenilor
9. Alegeri Libere
10. Guvern al Salvării Naționale
11. Inițiativă privată în economie
12. Retragerea armatei din oraș în cazărmi
13. Eliberarea tuturor arestaților din zilele Revoluției   

Tratativele a durat de pe la prânz, până seara. A fost greu, tare greu, pentru că Dăscălescu și ai lui, mințeau cu nerușinare, tot timpul, nerespectând cele convenite împreună, cu dificultate. A fost nevoie să le spun toate astea și altele, de la obraz, arătându-le și făcându-i să înțeleagă că ”Nu mai sunt ei Puterea” și că ”Puterea e afară!”. 

A fost un moment, care dacă nu s-ar fi petrecut în acele circumstanțe tragice, ar fi fost hilar…

La un moment dat, după câteva ore de tratative întrerupte de ei, când se retrăgeau în biroul prim seretarului Radu Bălan – care rămânea cu noi, nu era acceptat acolo unde luau ei decizii – Dăscălescu s-a așezat pe unul din  scaunele acelea cu suport pentru brațe, legate între ele, invitându-mă și pe mine să mă așez lângă el. 

Eu n-aveam stare, nu  m-am așezat pe scaun ci pe suportul pentru raț, cu fața spre el. Mi-a cerut să-i spun din nou ce dorim de fapt. Era o tactică de măcinare, de tocare a nervilor celuilalt. Am început să-i spun din nou, el fiind atent la mine. La un moment dat, i-am zis:”Domnule, de ce nu notați, că n-o să țineți minte tot?!”

Dăscălescu, mut de uimire, consternat de imperinența unui ”nimeni de pe uliță” care-și permite  să-i vorbească așa lui, ”Primului Ministru Comunist”!!!

Activiștii din jur, au sărit să mă strângă de gât. Erau cu mâinile întinse, tot mai aproape de gâtul meu, pentru a mă înșfăca! Atunci s-a petrecut un lucru neașteptat. Dăscălescu, în consternarea lui, printr-un gest reflex, a dus mâna dreaptă la buzunaarul interior stâng, ca pentru a căuta un carnețel sau un pix.

În acel moment, toți activiștii ce erau cu mâinile aproape de gâtul meu, au dus mâinile la buzunare și-i întindeau lui Dăscălescu, care un pix,, care un carnețel. 

După aceea, eu dictam și Prim Ministrul Dăscălescu nota! Nostim, nu?

I-am enervat pe toți, cerând să aducă acolo arestații eliberați la cererea mea. A adus acolo toți directoorii intreprinderilor și instituțiilor ce aveau arestați din zilele Revoluției, pentru a-i prelua. A fost apoi tensiunea creată de discursul lui Ceaușescu de la ora 19.  Doamne, n-a fost ușor!

Dar, după toate acestea, ce-am obținut?

În 20  Decembrie 1989, când Ceaușescu era încă președinte, am obținut:

1. Prima îngenunciere a statului comunist și a structurilor sale de forță
2. Retragerea armatei  din oraș în cazărmi
3. Eliberarea a 987 de arestați din zilele Revoluției.

Vi se pare puțin? Noi am făcut asta, cu toate riscurile, în cele mai neprielnice condiții, din dragoste de Neam și Țară. Mulțumim Domnului, pentru ajutorul primit!

Printre cei care au format acel Comitet Cetățenesc, ce s-a extins spre seară, au fost: Petre Petrișor, Sorin Oprea, Petre Boroșoiu, Ion Marcu, Adela Săbăilă, Rodica Giura, Mureșan, Pop, etc.

A consemnat Alina Bânciu