Au trecut mai bine de 30 de ani de la revoluție, iar pentru cei care am pierdut pe cineva, nu au fost ani ușori. Am trăit mult cu speranța că, odată și odată, voi afla cine mi-a împușcat soțul, cine mi-a lăsat copilul fără tată… Da, soțul meu, Virgil Nemoianu, inginer, la numai 31 de ani, a fost împușcat în 23 decembrie 1989 pe str. Tulnicului din Timișoara
Dar nu s-a întâmplat până acum și nici nu cred să aflu vreodată! Acest lucru mă doare și astăzi cel mai mult, dar am fost nevoită să învăț să trăiesc cu această durere în suflet…
Așteptările mele erau cu siguranță mult mai mari, legate de ceea ce s-a realizat în țară. Mi-ar plăcea să văd orașe curate, sate prospere, zonele turistice înfloritoare, oameni fără expresia tristeții pe chip.
Mi-aș dori să dispară blocurile terne comuniste, sa apară altele mai colorate, mai vesele, iar zonele de relaxare în natură să fie curate, întreținute.
Mi se pare că ni s-au atrofiat și sentimentele, că mai există empatie, nu mai există încredere și speranță. Prea multă tristețe, suspiciune și invidie…
A consemnat Alina Bânciu