Nu cred că România nu este pe un drum bun așa cum ne-am fi dorit să fie când am ieșit în stradă în acel decembrie sângeros. Azi ne bucurăm de libertatea de a călători, dar degeaba ai această libertate dacă situația financiară precară a majorității românilor te ține tot în casă sau pe lângă casă și nu pot vedea locurile la care poate au visat o viață.
Eu am fost un privilegiat din punctul acesta de vedere, am văzut lumea încă din anii 1970-1980 ca sportiv în lotul național de box, am vizitat: Franța, Italia, Mongolia, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia și multe altele. Dar după revoluție în singurul loc unde am mai ajuns a fost in Italia pentru doua operații efectuate în luna martie 1990, necesare în urma bătăilor primite de miliție după data 17 decembrie. Cum am ajuns acolo?
În seara de 16 decembrie, acasă, alături de câțiva invitați, îmi sărbătoream ziua de naștere. Înspre noapte, în jurul orei 22, au început să se audă lozinci anticomuniste și anti Ceaușescu dinspre stradă. Nu aveam cum să rămânem liniștiți în casă astfel încât o parte dintre invitați, alături de mine și sora mea, am hotărât să ne alăturăm mulțimii din stradă, ajungând în piața 700 cu intenția de a ajunge în Piața Operei. Am fost însă împiedicați de un cordon de militari cu baionete montate la arme, in fața actualului hotel Timișoara, unde înainte a fost comisariatul armatei. Era să fiu străpuns de una, dar faptul că am făcut sport, m-a ajutat să am reflexe și am parat lovitura și chiar am ripostat, până în momentul când un subofițer m-a lovit în față, am căzut pe jos, fiind târât si aruncat in duba miliției, unde deja se afla și nașul meu Marian Zorilă. La Inspectoratul de miliție au început bătăile și ulterior am fost băgat într-o celulă de unde, a doua zi de dimineață, am fost dus cu o mașină militară la penitenciarul din Timișoara unde au continuat iar bătăile și interogatoriile. Până în ziua de 20 decembrie când ne-au lăsat liberi în Piața Unirii cu mesajul să spunem oamenilor că au fost eliberați toți arestații închiși începând cu data de 17 decembrie.
Din Piața Unirii nu m-am dus acasă imediat, am plecat spre Piața Operei unde am mai stat câteva ore încercând să ajung si eu în balconul Operei, dar mi-a fost imposibil din cauza aglomerației din jur.
Mie libertatea asta nu mi-a adus ceva în plus, dar copiii mei se pot bucura de ea astăzi. Acum am o pensie foarte mică, nu aș supraviețui de la o zi la alta doar cu ea fără indemnizația de revoluționar.
Eu văd România nici bine, dar nici total în rău. Suntem o țară condusă de prea mulți oameni corupți, fără demnitate și onoare, care își vad doar interesul personal se luptă doar pentru ei și nu pentru binele poporului, iar asta mă doare cel mai tare azi.
A consemnat Alina Bânciu