Lucian Ionică
În acele zile fierbinţi din decembrie 1989, zile de revoltă împotriva unui regim politic, mai mulţi timişoreni au avut curajul să iasă în stradă şi să facă fotografii chiar în locurile unde s-au desfăşurat protestele, contestarea autorităţilor şi confruntarea cu organele de represiune. Unii erau fotografi profesionişti, alţii erau doar pasionaţi de această tehnică, iar alţii fotografiau doar când şi când, scene de familie sau prin concedii.
Important era să consemneze, să rămână, să se ştie ce a fost. Probabil aveau convingerea că imaginile vor fi mai convingătoare şi mai cuprinzătoare decât o poveste spusă ulterior, chiar cu emoţie. Era un fel de datorie faţă de momentul pe care îl trăiau, pentru a arăta şi altora la ce participau. Evenimentele erau atât de extraordinare, atât de necrezut pentru cei ce trăiseră în regimul totalitar, încât ceea ce vedeau trebuia înregistrat. Dar pentru asta trebuia, pe lângă aparat, film şi minime cunoştinţe tehnice, să ai şi curaj, şi o anumită abilitate, pentru că acţiunea de a fotografia în acele împrejurări nu era lipsită de riscuri.
„Cu teamă am făcut pozele – declara într-un interviu nepublicat încă, Szasz Istvan, cel care, foarte probabil, a realizat primele fotografii ale Revoluţiei –, poate de aceea uneori claritatea sau expunerea nu este foarte bună, pentru că erau luate pe furiş. Inclusiv oamenii de acolo se uitau puţin cam strâmb la mine: Oare de ce făceam eu fotografii? Eram cam între ciocan şi nicovală. Protestatarii puteau spune că eşti de la Securitate, iar securiştii să te ia cu: De ce vrei să documentezi aşa ceva?”
Iată ce povesteşte Constantin Duma, aflat în ziua de 20 decembrie în Piaţa Operei (azi, Piaţa Victoriei):
„La un moment dat nişte oameni din stânga-faţă… am imagini cu ei, nu prim-planuri, i-am prins din spate, s-au întors spre mine fiindcă cineva a strigat, Mă, ăsta ne fotografiază! N-a fost timp pentru explicaţii, s-au repezit la mine ca vulturii şi… Şi asta este, am primit o bătaie pe care o s-o ţin minte toată viaţa. Cu picioarele, cu pumnii, cu nici nu mai ştiu cu ce. Din fericire, nu departe se găsea un grup de la Electrotimiş. Unul dintre ei m-a recunoscut şi a intervenit. (…) Ăsta a fost norocul meu, n-au mai dat, dar au vrut totuşi să-mi ia hanoracul, bănuiţi de ce, se temeau de securişti, mă considerau omul lor. De aceea era dificil de fotografiat.” (1)
Dar exista şi un alt fel de risc, ce implica o mare responsabilitate: imaginile ar fi putut ajunge în mâinile securiştilor şi ar fi devenit capete de acuzare împotriva celor fotografiaţi:
„Ai fi putut aduce astfel, fără să vrei, nenorocirea în casa cine ştie câtor inşi. (…) De aceea, chiar şi în fotografiile din 20, cu atât mai mult în zilele premergătoare, nu redau portrete foarte exacte ale demonstranţilor. Fiindcă, mă repet, nu doream să se ajungă la cine ştie ce privaţiuni, condamnări, ani de temniţă. O fotografie din acele zile, în situaţia unei reprimări, ar fi fost sinonimă cu condamnarea la temniţă pe viaţă, poate chiar la moarte. Dacă Revoluţia nu ar fi reuşit şi acele fotografii ar fi ajuns pe mâna securiştilor…” (2)
În 20 decembrie, în centru, când s-au apropiat coloanele de demonstranţi, Mircea Radu, aflat pe treptele Operei, în al cărei balcon nu era încă nimeni, a început să filmeze:
„Am tras doar un cadru de 20 de secunde, pentru că un tip mi-a strigat: Nu vrem să fim filmaţi, luaţi-i aparatul!. Un altul, care era lângă mine, a zis: Gata! şi m-a proptit de uşa de la intrarea în Operă: Cine eşti? Buletinul! Mă gândisem la aşa ceva şi aveam actele la îndemână. S-a uitat la legitimaţie, a văzut Întreprinderea Cinematografică şi a zis: E de-al nostru! Ceilalţi: Nu vrem să fim filmaţi! Unu’, Duşoiu: Hai că te scot eu de aici! Lumea era agitată.” (3)
Tot în 20, Constantin Duma şi Mircea Radu, au încercat împreună să ajungă la vreunul din balcoanele clădirilor din Piaţa Operei, pentru a avea un unghi mai larg, să poată cuprinde întreaga mulţime. Au bătut la mai multe uşi, dar au fost refuzaţi. Motivul, recunoscut de cei în cauză, era teama de posibilele consecinţe dacă le-ar fi permis să fotografieze din balcon.
În aceeaşi zi de 20 au fost totuşi şi reacţii opuse, după cum îşi aminteşte Liviu Butoi:
„Nici nu m-am gândit c-ar putea fi vreo problemă, unii chiar mă îndemnau să fac poze. N-am avut sentimentul că trebuie să mă ascund, dimpotrivă.” (4)
În 21, Constantin Duma şi Mircea Radu au avut noroc, au fost primiţi în apartamentul unor profesori universitari, apartament situat într-o clădire de lângă fosta librărie Mihai Eminescu. Din balconul lor au putut surprinde imagini semnificative, foto şi film. A doua zi, în 22, au reuşit să ajungă şi în balconul Rectoratului Politehnicii.
Cu câteva zile mai înainte, în 17, pe la prânz, regizorul Ştefan Iordănescu, aflat în zona Consiliului Judeţean, a fotografiat camioanele care ardeau, fără să fie deranjat de nimeni, deşi, după cum spune „se afla în interiorul unei pungi controlate de trupe”. Dar când a ajuns în faţa şirului de soldaţi, ce formaseră un baraj în dreptul Băncii Naţionale, a fost, totuşi mai precaut, mascând pe cât se putea aparatul, punându-l pe umărul soţiei, care era îmbrăcată cu o blană.
Tot în 17, tot la Consiliul Judeţean, Mircea Radu a ascuns aparatul sub haine, lăsând afară doar obiectivul. Trecând apoi, în apropiere, pe str. Narciselor (azi: str. Martir Leontina Bânciu), situată lângă podul de la Neptun, un militar l-a văzut fotografiind şi s-a îndreptat către el ameninţător:
„Băi, dacă nu plecaţi d-aicea, vă bag baioneta în gât!”
În 19, fiind de serviciu la Cinematograful Capitol, a făcut prin fanta draperiei câteva fotografii cu trupele în aşteptare. „Acum, dacă stai să te gândeşti, zici că aş fi putut face mai multe cadre, dar atunci îţi era frică şi de colegii de serviciu.” (5)
Luni, în 18, după ce în ziua precedentă s-a tras în demonstranţi, trebuia să fii foarte prudent dacă doreai să fotografiezi, fără să atragi atenţia asupra ta. Doru Botoiu a recurs la o stratagemă:
„Eram împreună cu un copil din clasa a V-a, căruia îi dădeam ore. El avea o plasă de nailon. Eu mă făceam că umblu în plasă, scoteam aparatul şi pozam.” (6) Singura dată când a avut probleme a fost, după câte îşi aminteşte, în 22, la un punct de control al militarilor, undeva în zona centrală: „Atunci s-a legat unul dintre ei de aparat: Pentru ce faci poze? Să nu mai faci poze! Păreau iritaţi, nu le plăcea că aveam aparat de fotografiat.” (7)
Dar nu peste tot a avut parte de o astfel de reacţie:
„La Consiliul Judeţean am multe imagini cu grupuri din mulţime. Când am fotografiat scutierii, tot acolo, am încercat să prind şi un afiş aflat în spatele lor, pe clădire. N-au reacţionat că făceam poze la doi-trei metri de ei, poate pentru că erau mii de oameni acolo, în faţa lor, poate erau uimiţi de ceea ce se petrecea. Cine ştie ce se întâmpla în sufletele lor, erau şi ei oameni.” (8)
(va urma)
Notă: Fragmentul face parte din articolul cu același titlu apărut în volumul Timișoara — 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, apărut la Editura Universității de Vest, într-un parteneriat Universitatea de Vest cu Fundația Națională a Revoluției din Decembrie 1989 – Timișoara, (coordonator: Marcel Tolcea).