Interviu cu Cătălin Regea
Ce făceaţi în decembrie 1989?
Eram student în anul II, la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Timişoara. Părinţii
mei sunt timişeni, dar după absolvirea facultăţii au fost repartizaţi la Bocşa, în judeţul Caraş-
Severin. Mama era profesoară de limba română, iar tata — profesor de fizică. În Timişoara
stăteam la căminele studenţeşti, dar în zilele acelea eram plecat acasă, la Bocşa.
Când aţi aflat că se întâmplă ceva neobişnuit în Timişoara?
Cred că am aflat în data de 17 decembrie, de la alţi colegi, care veniseră de la Timişoara.
Mi-au spus că pe străzi sunt TAB-uri şi armată. În noaptea aceea, pe la ora unu, două, era un tren
de la Reşiţa, care mergea la Timişoara. Împreună cu alţi trei sau patru colegi şi prieteni, am plecat
spre Timişoara, fără încurajarea părinţilor, pentru că le era teamă de ce ar fi putut să mi se
întâmple.
Înainte de plecare, l-am rugat pe tatăl mei să-mi dea un aparat de fotografiat, el fiind
pasionat de fotografie. Am luat aparatul, era unul mic, cred că Smena, şi vreo două filme albnegru.
Când aţi învăţat să fotografiaţi?
Învăţasem cu tata. Eu nu aveam o pasiune deosebită, dar împreună cu el începusem să
fotografiez şi avem unele cunoştinţe de tehnică foto.
Cum aţi ajuns la Timişoara?
Am ajuns noaptea. Acum, după 30 de ani, nu mai am multe detalii. În complexul
studenţesc nu ne-au lăsat să intrăm la ora aceea în cămin şi am mers la unul dintre prieteni, care
stătea în gazdă şi am dormit acolo.
A doua zi dimineaţa, în 18 decembrie, am ieşit în oraş şi am mers în mai multe locuri. Am
început să fotografiez, dar cu frică. Ţineam aparatul sub geacă şi scoteam doar obiectivul printre
nasturi. Am urcat pe un bloc în zona intersecţiei dintre str. Gh. Lazăr şi Circumvalaţiunii, care era
blocată de cordoanele de miliţieni şi militari. I-am fotografiat.
Din păcate, tata, ştiind unde vreau să merg, mi-a dat un aparat de fotografiat care avea o
anumită defecţiune. A făcut-o intenţionat, sperând să nu-mi iasă nicio fotografie, ca în cazul în
care aş fi fost prins, să nu existe probe împotriva mea.
În toată perioada am făcut vreo cinci filme şi, din păcate, doar vreo 20-25 de imagini sunt
reuşite, restul fiind neclare. Ulterior, tata a recunoscut, atunci când le-am developat împreună cu
el. Asta a fost imediat după 24 decembrie, la Bocşa. Eram foarte contrariat că imaginile erau
mişcate şi l-am întrebat pe tata: „Ce-am greşit? Ce n-am făcut bine?” Şi el a zis: „Acum parcă îmi
pare rău, uite, aşa am făcut, dar, totuşi nu regret, că dacă Revoluţia nu învingea şi te-ar fi prins,
acum plângeam după tine, că ai fi fost la puşcărie.” Am totuşi vreo 25 de imagini destul de reuşite
şi sunt încântat de ele.
Cu cine aţi mai fost când aţi făcut fotografii?
Eram cu foşti colegi din liceu şi colegi de facultate din vremea aceea, Liviu Cioata, Edi
Velich, Pepo Kalousek. În zilele respective am mai cunoscut mulţi oameni, cu care am dezvoltat
în timp o relaţie bună, mai ales după câţiva ani, când am început să activez prin asociaţiile de
revoluţionari.
Unde sunt făcute aceste imagini, în ce locuri şi în ce zile?
Am fotografiat în 18, 19 şi 20, iar în 20 noaptea ne-am dus din nou acasă, la Bocşa. Eram
înfometaţi, nespălaţi şi ne-am întors la Timişoara a doua zi, adică în 21.
În primele zile am fotografiat pe unde am apucat, prin apropierea Casei Studenţilor, unde
au fost acolo nişte evenimente când a ieşit ELBA afară, apoi prin cartiere. Am pozat inclusiv
soldaţi care stăteau de santinelă. Am pozat şi lozinci scrise pe pereţi. Să vezi scris mare „JOS
CEAUŞESCU!”, pe doi metri pătraţi, era ceva atunci! Trebuia curaj!
Din 21 am făcut cele mai multe poze în Piaţa Operei şi în Piaţa Libertăţii. Apoi, în 22
dimineaţa, dintr-un imbold, am urcat în balconul Operei, unde am stat vreo oră, o oră şi jumătate.
Am prins şi de acolo câteva imagini. Am avut sentimentul că dacă Revoluţia nu reuşeşte, cei din
balcon vor fi pedepsiţi.
Ţin minte că după ce s-a anunţat fuga lui Ceauşescu, dacă până atunci am avut impresia
că eram singurul care făcea poze, poate încă cineva, în scurt timp, au apărut mult mai mulţi, parcă
nu mai aveai loc de fotografi şi cameramani. Mai pot nuanţa şi aspectul că până în jurul
prânzului, mulţimea din Piaţă avea foarte puţine pancarte ţn mâini, iar după câteva ore au apărut
multe mesaje scrise în mâinile oamenilor. Acest aspect se observă din fotografiile făcute înainte
de ora 12:10, şi fotografiile făcute ulterior fugii dictatorilor Ceauşescu.
A mai fost un moment, în Piaţa Libertăţii, cred că după 22, când începuse conspiraţia
teroriştilor, despre care nu ştiam că este o diversiune. În curtea clădirii unde a fost primăria
veche, era o pivniţă, un podrum, care se continua cu un fel de tunel. Erau zvonuri că acolo se
ascundeau teroriştii. Am mers mai mulţi. Cu noi era şi un soldat. Acolo jos era întuneric, iar noi
nu aveam nicio sursă de lumină. Soldatului i-a fost frică să meargă mai departe. Noi, în nebunia
noastră, i-am zis, lasă, dă-ne nouă arma, că mergem noi şi tu vii în urma noastră, dar n-a vrut s-o
dea, şi bine a făcut, gândesc eu acum. Şi acolo am mai pozat, dar n-au ieşit.
În urmă cu câţiva ani am întrebat la nişte laboratoare profesionale dacă nu s-ar putea
cumva recupera imaginile care n-au ieşit, dar mi s-a spus că nu se poate. Probabil că în
momentele acelea de tensiune, nici eu nu făceam reglajele corecte, plus defecţiunea aparatului,
aşa că n-au ieşit acele fotografii.
Mai aveţi aceste filme?
Da, le mai am. Eu n-am făcut caz de ele. Le-am mai postat pe pagina mea de Facebook, în
ultimii ani, în luna decembrie. La finalul lui 2019, Marcel Tolcea, care a coordonat o carte despre
Revoluţie, mi-a publicat pozele pentru prima dată.
Aceste fotografii, chiar dacă eu le-am făcut, nu sunt ale mele, ci ale timişorenilor, ale
cetăţenilor României care au ieşit în stradă, în decembrie 1989.
Unde aţi mai prezentat aceste imagini?
Prin ‘93-‘94, am citit un articol scris de preşedintele uneia dintre organizaţiile de
revoluţionari din Timişoara. El făcea un apel la cei care au participant la Revoluţie şi au
fotografii, să le aducă. Atunci am mers şi eu cu un set de poze. După ce le-au văzut m-au întrebat:
ai depus pentru certificatul de revoluţionar? Nu, am răspuns. Atunci mi-a dat un formular să-l
completez şi la care să pun drept probe acele fotografii şi l-au trimis la Bucureşti. După o vreme,
dosarul a fost trimis înapoi pentru că nu era complet. Ce lipsea? Lipseau pozele. Am mai făcut un
rând de poze şi dosarul a fost trimis din nou la Bucureşti. După o vreme, aceeaşi poveste, dosarul
era incomplet pentru că lipseau probele, adică fotografiile. Ce se întâmpla? Alţii, care nu aveau
probe, luau fotografiile şi încercuiau câte o figură care nu se vedea prea bine şi nu se putea
distinge precis persoana respectivă şi ziceau: acela sunt eu. De asta dispăreau pozele. Am şi
întrebat: vor mai multe poze, le fac. Nu, mi-a spus cineva, că atunci vor fi şi mai mulţi falşi
revoluţionari. Ultima dată când am trimis dosarul, în fotografia în care apăream eu, am făcut câte
un X pe celelalte persoane, ca să nu mi-o mai ia.
Ce anume v-a îndemnat să vă asumaţi riscul de a fotografia?
Eu am fotografiat pentru mine, probabil a fost modul meu de a-mi manifesta dorinţa
eliberării din negura comunismului. In acele momente, speranţa libertăţii m-a marcat aşa de tare,
încât mi se părea obligatoriu să le imortalizez. Probabil pentru o arhivă personală, dar gândul mă
ducea şi la prietenii mei. Mă gândeam la foştii mei colegi din şcoala generală, şvabi, plecaţi în
Germania. Vara veneau înapoi şi ne aduceau tot felul de casete, postere, reviste, mai ales „Bravo”,
lucruri care ne interesau la vârsta aceea. Când vorbeam cu ei, ne spuneau: Acasă, în România, îmi
ziceţi neamţ, în Germania îmi zic român, iar eu mi-s bănăţean! Nu defineam atunci sentimentul
patriotismului local, pe care nici eu şi nici ei nu ni-l puteam manifesta, dar acela era. Un
sentiment interzis şi îngrădit de ideologia comunistă. Când fotografiam mă gândeam să le arăt şi
eu ceva lor, ce se întâmpla în Timişoara, să ştie cum a fost.
Am câteva imagini în care se vede bucuria celor din piaţă. Am o fotografie cu câţiva
oameni în prim-plan şi pe feţele lor se citeşte bucuria speranţei, bucuria reuşitei, care contrasta
puternic cu figurile triste pe care le aveau oamenii doar cu câteva zile în urmă. O altă fotografie e
cu lumea îngenuncheată şi doar un bărbat stă în picioare, cu mâinile ridicate, în semn de victorie.
Sunt fotografii emoţionante, care au şi o latură artistică, dincolo de încărcătura momentului.
Având şansa de a nu ni se întâmpla nimic tragic în acele zile, mie sau prietenilor cu care
plecasem, primordial îmi vin în minte imaginile ce reprezintă dârzenia oamenilor, venită şi din
forţa mulţimii, în zilele de 21 şi 22 decembrie, iar pe urmă bucuria lor când Revoluţia a învins.
Consider că a fost şansa vieţii mele să fiu alături de ei şi să-i imortalizez prin câteva imagini.
Interviu realizat de
Lucian Ionică