Marcel Tolcea
Articolul de față nu își propune să lămurească lucruri neclare sau necunoscute în decembrie 1989 la Timișoara, ci încearcă să pună puțină ordine conceptuală în definirea fenomenelor comunicaționale generate de ceea ce s-a petrecut atunci. Este foarte dificil, dacă nu imposibil — chiar și pentru specialiștii în comunicare —, ca, din întregul ghem de fapte, interpretări, mediatizări, bruiaje să deosebim cu claritate ce a fost adevăr în întregime, ce a fost adevăr parțial, manipulare, dezinformare, intoxicare, zvonuri create în laboratoare ori zvonuri nevinovate sau chiar un război informațional. Între posibilele modalități de a depăși o asemenea situație practic imposibil de gestionat cu acuratețe — adică o manipulare complexă pe care o numesc și o definesc „patologie comunicațională” —, cred că cercetătorii ar trebui să își asume cel puțin cinci „axiome” capabile să ne ajute în a depăși punctele de inhibiție ale judecăților noastre despre Revoluția de la Timișoara: 1. Nu există un adevăr unic despre Revoluție; 2. Ca atare, nu există o instanță, persoană care să știe „adevărul” despre Revoluție; 3. Orice interpretare globală despre Revoluție falsifică fenomenul; 4. Orice interpretare fragmentară despre Revoluție oferă doar fapte contextualizate și nu semnificații; 5. Orice nouă interpretare referitoare la Revoluție doar adâncește „misterul”; 6. Orice discuție despre Revoluție face parte dintr-un război psihologic ce nu s-a terminat încă.
În ceea ce privește cronologia acestei complexe „patologii comunicaționale”, propun următoarea periodizare : 1. Manipularea cu privire la o posibilă răsturnare de regim a început cu mulți ani înainte de 1989; 2. Prima manipulare credibilă a opiniei publice, făcută de acuzați în tandem cu judecătorii, a fost chiar Procesul de la Timișoara; 3. Manipularea cu privire la Revoluția din 1989 continuă și după 1989, până azi: premeditat (discursul fostei Securități, al Armatei sau al altor servicii românești/străine) și nepremeditat (discursurile mediatice care privilegiază teoriile conspirației și discursul din social media).
Cu privire la sursele, pârghiile și impactul fenomenului, cred că putem constata următoarele:
- În mijlocul acelor evenimente eroice, tragice din 1989, ne-am aflat sub puterea magică a cuvintelor fiindcă eram captivi ai propagandei ceaușiste; 2. Din pricina analfabetismului mediatic și absenței unei societăți civile, reactivitatea și rezistența la manipulare erau nule, ba, mai mult, noi înșine am fost neobosiți furnizori de zvonuri sau dezinformări; 3. La începutul revoltei populare/Revoluției, aproape toate părțile au avut interesul ca România să fie scena unui genocid; 4. Presa internațională a preluat zvonurile pentru a prelua emoția, nu faptele, iar apoi, a recreat emoția negând faptele. 5. În fine, teoriile despre conspirație pot fi adevărate și false concomitent fiindcă zvonurile despre conspirații pot fi mai importante decât conspirația însăși.
- Puterea cuvintelor
Orice lucrare ce abordează problema comunicării mediatice este nevoită să accepte că există cel puțin două instanțe în funcție de care putem vorbi despre o patologie comunicațională, adică despre manipulare, dezinformare, propagandă, intoxicare zvonuri, fake news. Aceste instanțe sunt „puterea cuvintelor” și „puterea imaginii”. Înainte de a face câteva considerații cu privire la cele două instanțe generatoare de sens, ar trebui să clarific ce se înțeleg prin „patologie comunicațională”. Conceptul, mai precis abordarea, e veche de aproape un veac și trimite la Școala de la Palo Alto care înțelegea prin „patologie comunicațională” orice proces de comunicare care, pierzându-și funcția de liant între membrii unei societăți, ridică un zid de neînțelegere și de resentimente. De-a lungul anilor, sintagma „patologie comunicațională” a intrat în uzul cotidian al științelor comunicării și a dobândit, adesea, o coloratură mai degrabă morală, ceea ce, în opinia mea, conduce și la o unidimensionare a procesului. Astfel, spre deosebire de Vasile Tran și Irina Stănciugelu, care cred că „patologia comunicațională” înseamnă o comunicare lipsită de dimensiunea morală, eu aș opina, mai degrabă, că patologia comunicațională nu se referă doar la manipulare, intoxicare, dezinformare, propagandă, fake news, adică nu este doar un fenomen premeditat, ci se poate referi și la toate formele de comunicare în spațiul public, indiferent de intențiile emițătorului. Parafrazând o altă axiomă celebră a Școlii de la Palo Alto conform căreia „Non-comunicarea este imposibilă”, aș conchide că și „Non-manipularea este imposibilă”. Într-un anume fel, Jean Baudrillard spunea același lucru atunci când observa, chiar în capitolul dedicat morților Timișoarei din L’Illusion de la Fin ou La grève des événements, că „Informația face totul credibil (adică nesigur!), adică chiar și fapte anterioare, ba chiar evenimente viitoare”. Și, de îndată, ar trebui spus că Baudrillard profețea o asemenea ambivalență a informației încă din 1992. Peste doar un deceniu, informația își va schimba fundamental modul de producere, de acțiune, de impact, de colportare fiindcă, de atunci, a devenit tot mai evident faptul asistăm la schimbarea de paradigmă comunicațională oferită de internet. Adică vom asista la ceea ce se cheamă accelerare sociologică, un fenomen ce a condus, între altele, la transformarea cititorului într-un „jurnalist” ad hoc, la apariția unui feedback imediat în mediul virtual, dar, mai ales, la preluarea și creditarea, într-o proporție covârșitoare, o informațiilor din mediul virtual, mai precis din surse necreditate, anonime sau, evident, partizane. Dacă am putea vorbi despre diferența dintre epoca televiziunii și cea a internetului, probabil că aceasta ar putea fi descrisă și ca diferență între monopol informațional și proliferarea metastazică a surselor de informații. Dar asupra acestor aspecte voi insista și infra, așa că revin la ceea ce am numit „forța cuvintelor”. Dincolo de metafora magică a unei asemenea sintagme, aș spune că prima formă de manipulare pe care toți o practicăm este… numirea.
A numi cu exactitate nu este doar un act de performanță lingvistică ci și un demers cognitiv după cum, adesea, se dovedește a fi și unul manipulativ. De fapt, conștientizăm acest lucru când folosim eufemisme sau când ne confruntăm cu tentativele de manipulare cu ajutorul eufemismelor. Și, ca să intru în subiectul revoluției din 1989, am să vă reamintesc, mai întâi, că numirile cu privire la acest episod al istoriei noastre este unul care încă provoacă emotivitate. În acest sens, aș spune că există trei cuvinte ce exprimă, din trei perspective, ceea ce s-a întâmplat atunci: revoltă, revoluție, lovitură de stat. Eufemismele sau disfemismele sunt diversificate ca registru metatextual: „evenimentele din decembrie 1989”, „marea îmbulzeală din decembrie”, „loviluție”, „carnavalul din decembrie”.
Sigur, definirea a aceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 e mai dificilă decât pare fiindcă, în opinia mea, vorbim nu despre două perioade distincte, ci despre patru perioade distincte: perioada 16 – 19 decembrie care corespunde cu o revoltă a timișorenilor; perioada 20 – 21 decembrie în care revolta se transformă, grație Manifestului Frontului Democratic Român, într-o mișcare revoluționară; perioada 21 decembrie – 22 decembrie până la ora 17 și cea de după, când Ion Iliescu și gruparea lui au furat revoluția. O interesantă dicotomie propune Marinela Veronica Țariuc care numește perioada de până la fuga lui Ceaușescu înseamnă „revoluția luminată”, în timp ce falsa revoluție, cea confiscată sau deturnată, ar fi „revoluția întunecată”.
O și mai grea întrebare însă ar fi a cui a fost revoluția. Iar Laura Ganea, într-o carte dedicată mandatului la Cotroceni al lui Emil Constantinescu, scrie că am putea vorbi nu doar de o revoluție a celor care au ieșit în fața gloanțelor Armatei lui Ceaușescu, ci și de încă alte patru revoluții: a KGB-ului, a nomenclaturii PCR, a Securității și a Miliției, a generalilor de Armată a lui Ceaușescu. Ce lipsesc din această înșiruire — de data asta la modul real, operativ — sunt cel puțin „revoluția religioasă” și „revoluția clasei muncitoare”. Despre o „revoluție religioasă” a vorbit mai întâi pastorul Petru Dugulescu, dar faptul că, la Timișoara, totul a început ca reacție a credincioșilor maghiari reformați pentru a-l apăra pe Tökés László. Claudiu Iordache face o justă observație atunci când spune că „muncitorii au refuzat să discute cu generalul Gușă, iar coloanele muncitorești, ce-au ieșit în 20 decembrie, au transformat, în câteva ore, o revoltă în Revoluție”.
Alex Mihai Stoenescu — un istoric care ține morțiș să creadă că nu poporul român a făcut Revoluția din 1989 — propune o altă periodizare. Intervalul revoluției române ar fi cuprins între 14 decembrie 1989 şi 20 mai 1990. Deși data de 14 decembrie 1989 poate surprinde, reamintim că, în 14 decembrie 1989, a avut loc, la Iaşi, prima tentativă de revoltă populară legată direct de schimbarea regimului politic. Apoi, a urmat Timișoara, iar „procesul revoluționar” — numit astfel de Alex Mihai Stoenescu — s-a finalizat la București în 20 mai 1990, când starea de legitimitate revoluționară ar fi încetat o dată cu primele alegeri și cu formarea primului Parlament. Așadar, istoricul consideră că, atunci când este folosit cuvântul revoluție, semantica lui se referă de obicei la partea violentă a evenimentelor, în vreme ce evenimentele ce presupun o revoluție aparțin unui proces, etapizat pe o perioadă mai mare de timp. În acest „proces revoluţionar” autorul vede câteva „subcategorii istorice”: subversiunea, diversiunea, greva generală, revolta populară, puciul, constituirea unui centru de putere, contrarevoluţia, lovitura de stat, contralovitura de stat. În fine, interesantă mi se pare și observația istoricului cu privire la faptul că revoluția din România e dificil de numit așa fiindcă nu am avut de-a face cu trecerea de la comunism la capitalism sau de la capitalism la comunism, ci cu proces în primul rând un caracter politic, adică de răsturnare a unui regim totalitar.
Apropiată de poziția lui Alex Mihai Stoenescu este supoziția lui Radu Portocală, conform căreia „cineva avea interesul ca mica manifestație de susținere a lui Tökés să degenereze în revoltă, apoi în revoluție”.
Cât privește valoarea de întrebuințare a cuvintelor sus-amintite, aș readuce în atenție, mai întâi, obstinația cu care Ion Iliescu a refuzat mereu să folosească cuvântul „revoluție” pentru cele petrecute la Timișoara. Nu a vrut să facă asta nici măcar în primele zile de după revoluție, când a venit la Timișoara și s-a întâlnit cu autoritățile și cu revoluționarii. Așa că nu e deloc de mirare faptul că foștii slujitori ai regimului Ceaușescu se feresc să spună că a fost o revoluție atunci și, evident, privilegiază pista complotului, a loviturii de stat kaghebiste. Într-un număr al Dosarelor Cotidianul, dedicat lui Iulian Vlad, generalul în rezervă Aurel Rogojan, cel care îl intervievează pe fostul lui șef Iulian Vlad, pune între ghilimele antifrastice sintagma „Revoluția Română”, ba chiar scrie explicit:
„Și pentru a fi siliți să credem că a fost o revoluție, siluitorii istoriei au siluit până și Constituția României, în al cărei prim articol, revizuit în 2003, s-a introdus completarea că valorile universale ale democrației ar rezida din ”.
Dar această relație a foștilor slujitori ai lui Ceaușescu cu adevărul sau minciuna din cuvântul „revoluție” e mult mai complicată și — aș sublinia — mai gravă decât pare la prima vedere. Într-un articol intitulat Timișoara ’89: revoluție populară sau complot extern, Dumitru Tomoni observă că, în cadrul primei faze a Procesului de la Timișoara, generalul maior Emil Macri, colonelul Filip Teodorescu și maiorul Radu Tinu au negat că ar fi fost la curent despre prezența unor agenți străini la Timișoara, dar, ulterior, în a doua fază a procesului, au susținut ipoteza conspirației externe, îndeosebi maghiare. O schimbare cu 180 de grade, așadar, în ciuda datelor obiective: printre cei 900 de arestați de-a valma de pe străzi, nu se număra niciun străin, după cum niciun străin nu era printre cei 73 de morți sau printre cei 296 de răniți până în 22 decembrie.
Acesta a fost, de fapt, momentul în care cuvântul „revoluție” trebuia compromis. Și nu în mod direct, abrupt, ci prin ricoșeu. Fără să conștientizăm asta, se pare că, de-a lungul anilor, am asistat la ceea ce lingviștii numesc „tabuizare lingvistică”. Care a prins și acolo unde ne așteptam mai puțin. Așa de pildă, Nestor Rateș, începe considerațiile sale despre „revoluția încâlcită” după cum urmează:
„În procesul transformărilor istorice care au mistuit regimurile comuniste din Europa Răsăriteană, România a fost singura care a trăit o răscoală violentă”. (subl. m., M.T.)
Notă: Articolul de acum înseamnă prima parte a secțiunii Revoluția din 1989 și provocările unei patologii mediatice și a apărut în volumul Timișoara — 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, publicat la Editura Universității de Vest, într-un parteneriat al Universității de Vest cu Fundația Națională a Revoluției din Decembrie 1989 – Timișoara, (coordonator: Marcel Tolcea).